În anul 1943, la Șantierul Naval Brăila era pus pe cală primul dintre cele patru dragoare românești de tip M40. Aliatul german se angajase să livreze subansablele necesare, în România realizându-se doar montajul. Lucrările s-au desfașurat cu dificultate, furniturile din Germania sosind cu mare întârziere. 23 august 1944 surprinde dragoarele tot în șantier; construcția este oprită.
Abia în 1948 este decisă continuarea lucrărilor, prima navă fiind lansată la apă în 1949; celelalte trei erau executate în proportie de 60%.
”În vara anului 1954 conduceam practica elevilor Școlii militare superioare de marină, cu această ocazie am efectuat marș pe Dunăre cu navele divizionului școala, vizionându-se și Șantierul Naval Galați. Aici elevii au putut vedea două dragoare de bază lansate la apă și la care se executau de acuma probele de șantier. Greu de descris sentimentul în fața primelor nave românești noi și construite în țară după razboi și după avatarurile prin care trecuse marina ce începea acum să renască. Navele erau frumoase, puțin cam rudimentare ca aspect, dar aceasta era meseria lor: să remorcheze o dragă; armamentul nu era instalat încă…” (C-am Raymond Stănescu).
Istoricul dr. Marian Moșneagu consemnează data de 27 noiembrie 1951 ca moment al finalizarii construcției primului dragor, indicând și numele șantierului: “Viitorul” Brăila; C-am Raymond Stănescu numește Șantierul Naval Galați. Până la lămurirea situației, am preferat să menționez ambele variante. Următoarele au fost gata la 15 mai 1952, 14 decembrie 1955, respectiv 24 septembrie 1956. Datele diferă din nou în funcție de sursă, probabil că apare o confuzie cauzată de data reper: încheierea lucrărilor în șantier/ înmânarea pavilionului de luptă/ încadrarea în divizion.
1 august 1954, Ziua Marinei Militare a Republicii Populare Române. Se observă trei dragoare de bază, iar în plan îndepartat distrugatoare din clasele M și R; în dreapta imaginii apare prova navei-scoala “Libertatea” (fostul yaht regal “Luceafarul”) (foto dr. Petre Opriș):
La pupa navei este instalat tunul german cal. 8.8 cm, iar în spatele său, tunul S.K.C. cal. 37mm ; sunt vizibile și tunurile Rheinmetall cal.20mm. Este clar că navele au fost armate inițial cu piese de artilerie de fabricație germană aflate pe stoc (foto 1 august 1954, colectia dr. Petre Opriș):
Tun german cal. 8.8 cm, Muzeul Marinei din Constanța (colecția Marian Taslău):
Tunul german S.D.K. md. 1936, cal.37mm (Muzeul Marinei din Constanța, colecția autorului):
La 1 august 1951 a fost înființat Divizionul 596 Dragaj având inițial în dotare dragoarele de bază DB-1 si DB-2 ( fostele canoniere “Locotenent Comandor Eugen Stihi” și “Sublocotenent Ioan Ghiculescu”). În compunerea divizionului au intrat pe rând dragoarele de bază DB-11 “Democrația”, DB-12 “Descătușarea” , DB-13 “Desrobirea” si DB-14 “Dreptatea”. În 20-25 ianuarie 1958 , armamentul artileristic al DB 14 este modificat, istoricul dr. Marian Moșneagu semnalând instalarea armamentului de fabricație sovietică. Acesta era format din două tunuri sovietice universale 90K cal. 85mm secondate de tunuri anti-aeriene tip 70K cal. 37mm, mitraliere DSKM cal.12,7mm și instalații anti-submarine, respectiv șase lansatoare de grenade antisubmarin tip S.R. Nu sunt făcute pecizari referitoare la restul dragoarelor de bază, dar putem presupune că înlocuirile au fost făcute la intervale mici de timp. În fotografia de mai jos se observă substituirea tunului german cal. 8.8 cm cu tunul sovietic 90K.
Captură de ecran dintr-un reportaj TVR:
Începând cu data de 1 februarie 1959 Divizionul 596 Dragaj devine Divizionul 146 Dragoare de Bază. Numerele de bordaj au fost modificate în DB 13, DB 14, DB 15, DB 16 și s-a renunțat la numele navelor; DB-1 si DB-2 nu au fost incluse în noua structură.
PavilionulMarinei Militare a Republicii Populare Române (foto facebook istoric dr. Marian Moșneagu):
DB15 la 5 august 1962 (foto dr. Petre Opriș):
Mangalia, 7 august 1966, Ziua Marinei Militare (foto dr.Petre Opris):
August 1968 (foto dr. Petre Opriș)
În perioada 1974-1976 au fost înlocuite piesele 90K cu tunurile V-11 cal.37mm; catargul a fost modificat devenind platformă pentru radare și sisteme moderne de comunicatie; în borduri, la pupa erau câte trei lansatoare de bombe antisubmarine tip S.R., iar la centrul navei, câte o mitraliera dubla DSKM cal. 12,7mm în fiecare bord; navele se aflau dislocate la Mangalia din septembrie 1959; în perioada 1960-1974 DB au fost renumerotate 60, 61, 62, 63; ulterior s-a revenit la vechile indicative DB 13, DB 14, DB 15, DB 16. Vedere dinspre pupa a unui DB românesc nemodernizat; se pot observa tunurile V-11 si 70K cal. 37mm, trei lansatoare BMB-1 și o mitraliera MR2N cal. 14,5mm care a înlocuit vechile mitraliere DSKM. (foto navy.ro):
Aruncător de bombe antisubmarine tip S.R. După reconstrucția de la mijlocul anilor '70 s-a renunțat la acest tip de aruncătoare, optându-se pentru RL-1000 și B.A.S.-66 (colecția autorului, Muzeul Marinei Române):
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
Exerciții la bordul DB românești:
Vinciul era acționat de către o mașină cu abur de 18cp cu doi cilindri care acționa asupra tamburilor prin intermediul unei combinații de pinioane, coroane și pârghii. Presiunea necesară pentru buna funcționare a mașinii se situa între 14 si 16 kgf/cm2. Tamburii puteau funcționa individual sau simultan fiind de trei tipuri: de manevră (diametru 480mm), de lucru pentru brațul de dragă (diametru 420mm) și de lucru pentru atârnatori (diametru 180mm). În funcție de necesități era aleasă combinația de tamburi puși în mișcare, actionându-se frane cu ferodou și splinturi filetate.Viteza de virare a cablului era de 40 m/min.; forța de întindere a cablului avea mai multe valori în funcție de manevra executată: 1500 kgf cu tamburul de manevră, 1450 kgf cu un tambur de lucru si 750 kgf cu doi tamburi de lucru (pe fiecare tambur). În centrul vinciului se aflau dispuși tamburii de lucru pentru brațul drăgii, în laterale tamburii de manevră, iar în partea superioară, tamburii de lucru pentru atârnători. În caz de avarie, putea fi acționat și manual prin intermediul unei manivele.
Vinciul avea urmatoarele caracteristici: lungime x lățime x inaltime: 1930 x 2225 x 2000 mm.
Una dintre vechile mașini cu abur de fabricație germană este păstrată la Muzeul Marinei din Constanța (colecția autorului):
La mijlocul anilor ’70 a fost decisă modernizarea dragoarelor de bază. Navele au intrat succesiv în Șantierul Naval Mangalia Militar pentru modificări. Tabla originală germană, prinsă prin nituire a fost înlocuită total cu table sudate. S-a procedat la demolarea suprastructurii și înlocuirea ei cu una reproiectata. Mașinile cu abur au fost înlocuite cu motoare de locomotivă produse la U.C.M. Resița. Tipul ales a fost 6LDRS navalizate. Cele două motoare furnizau fiecare 1000cp, mai puțin decât varianta pentru căile ferate din cauza limitării turației, aceasta fiind optimizată pentru uzul naval. Soluția aleasă s-a bazat pe considerente de ordin economic, cheltuielile de fabricație și întreținere fiind mult mai reduse decât în cazul achiziționării din import a unor motoare navale. În plus, resursa tehnică era practic inepuizabilă. Viteza era reglată cu ajutorul regulatoarelor de turație provenite tot de la locomotive, alegere care nu a dezamăgit. La Șantierul Naval Militar Mangalia s-au turnate elice cu pas fix proiectate special pentru noile motoare. Generatoarele cu abur au fost si ele înlocuite generatoare diesel (două de 175kw si unul de 38kw). În varianta modernizată, cârma era acționată electric. Caracteristicile tehnice de dupa modernizare, comunicate oficial, sunt: deplasament 777 tone, lungime x lățime x pescaj 62,18 x 8,50 x 2,69m (pescaj prova)/2,66m (pescaj pupa)/ 3,27m (pescaj cu hidrolocator)- este evident vorba despre un dragor din clasa M40. DB13, primul dragor de bază modernizat la Șantierul Naval Militar Mangalia (foto navy.ro):
Suprastructura a fost reconstruită din duraluminiu. Prinderea de puntea de oțel s-a făcut prin nituire, între cele două metale asezându-se material textil îmbibat în ulei de in.
Armamentul artileristic pentru varianta modernizată a fost: două tunuri V-11 cal.37mm, un tun 70K cal.37mm, două mitraliere MR2N cal.14,5mm; pentru lansarea minelor s-au montat câte două șine în fiecare bord care plecau de la pupa și se opreau în dreptul teugii. Armamentul anti-submarin era concretizat în două lansatoare RL-1000 la prova și două planuri înclinate amovibile la pupa pentru lansarea bombelor antisubmarine B.A.S.-66. Apărarea antiaeriana era întarita cu lansatoare de rachete Strela produse in România. Toate navele ar fi trebuit să fie prevazute cu stația hidroacustica Tamir 11. Institutul de Cercetari Navale Constanța a efectuat un studiu având ca scop producerea lor în țară, însă rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor; este posibil ca o parte din dragoarele modernizate să nu fi avut montate stația Tamir 11.
DB-16 și DB-14 modernizate. Era practic vorba de nave noi care păstrau planul de forme al dragoarelor germane.
Vinciul de dragaj a fost modernizat prin înlocuirea mașinii cu abur cu un motor electric; transformarea s-a efectuat tot la Șantierul Naval Mangalia Militar. În imagine DB16, anterior anului 1989.
În august 1991 dragoarele de bază au primit nume după cum urmeaza: DB-13 “Viceamiral Mihai Gavrilescu”, DB-14 “Viceamiral Ioan Bălănescu”, DB-15 “Viceamiral Emil Grecescu”, DB-16 “Viceamiral Ioan Georgescu”.
În imagine DB-14 “Viceamiral Ioan Bălănescu” pe puntea căruia se pot observa flotoarele derivor specifice drăgii electro-magnetice P.E.M.T.-4. În lipsa unor date oficiale privitoare la tipurile de drăgi folosite la bord, nu putem decât să facem speculații bazându-ne pe fotografii și pe amintirile veteranilor. În magaziile navei era depozitată o dragă mecanică. Anterior reconstrucției era folosită în mod sigur draga acustică sovietica BAT-2 și draga electromagnetică cu solenoid S.E.M.T. (foto navy.ro):
Dragoarele de baza au revenit la Constanța din toamna anului 1980; alături de puitoarele de mine 271 si 274 au format Divizionul 146 Dragoare de Bază si Puitoare de Mine si Plăși. Fotografie executată la 9 iulie 1988 de la bordul unei nave militare sovietice în vizită în portul Constanța (foto airbase.ru)
Câteva fotografii efectuate după anul 1991, când încă mai era în vigoare stagiul militar obligatoriu (foto facebook):
La 1 octombrie 2001 dragoarele de bază sunt scoase din serviciu activ. Starea lor tehnică se degradase din cauza lipsei de fonduri din perioada 1995-2000. Muniția și carburantul au fost predate la baza navala Mangalia. Navele au fost încadrate cu doi maiștri militari (un electromecanic și un puntist) pentru pază și mentinerea vitalității navei, restul echipajului fiind redistribuit sau trecut în rezervă.
Scurtă istorie ilustrată a dragoarelor germane
În primul război mondial Germania Imperiala a dezvoltat cu mult succes categoria dragoarelor de baza. Numărul insuficient de nave noi și faptul că foloseau cărbuni în loc de pacură a dus la păstrarea acestora în seviciu activ și după anul 1939. Aveau bune calități navigante și erau ușor de întreținut. În imagine, dragorul german M111, clasa M16 (tip 1915/1916) sub pavilion Kriegsmarine.(foto airbase.ru):
Clasa M35 era pasul firesc în dezvoltarea unei noi generatii de dragoare. Au fost construite 68 de nave începând cu anul 1935; aproape jumătate au fost pierdute în timpul războiului, restul a fost imparțit între flotele britanică, americană și sovietică. La mijlocul anilor ’50, americanii au returnat Bundesmarine o parte din dragoarele clasei M35. Erau nave complexe, greu de construit și dificil de exploatat care foloseau păcura drept combustibil. Deplasament:870 tone, lungime x lățime x pescaj: 68 x 8,70 x 2,65m , viteză 18nd, echipaj 107 marinari, armament 2x105mm, 1x37mm, 2x20mm, instalații pentru dragaj, lansatoare de grenade antisubmarine, 30 mine.(foto airbase.ru):
Schimbarea păcurei cu cărbunele, simplificarea procesului de fabricație, implicit reducerea timpului de punere în serviciu și posibilitatea construirii pe șantiere cu un nivel modest de dotare si experiență, au fost elementele care au dus la aparitia clasei M40. Dragoarele acestei clase păstrau bunele calitați nautice ale proiectelor precedente. Au fost lansate 131 de nave în paralel cu dragoarele tip M35. Deplasament:775 tone, lungime x lățime x pescaj: 62,30 x 8,90 x 2,80m , viteză 17nd, echipaj 74 marinari, armament 1x105mm, 1x37mm, 2x20mm, instalații pentru dragaj, lansatoare de grenade antisubmarine, 30 mine. (foto airbase.ru):
Dragorul sovietic T713 (ex.M348, clasa M40); după război 25 de nave au fost repartizate flotei americane (care a returnat 5 dragoare Budesmarine), 30 flotei sovietice, 13 marinei britanice.(foto airbase.ru):
Dragorul sovietic Г-619 din compunerea flotei baltice, fostul dragor german tip M40, M291, lansat în 1943. (foto 1954, fleetphoto.ru)
Evoluția dragoarelor continuă în flota militară a Republicii Democrate Germane
La 1 ianuarie 1951, Biroul de Construcții Navale Stralsund primește sarcina de a elabora proiectul unui dragor-puitor de mine pentru Poliția Maritimă a Republicii Democrate Germane (Hauptverwaltung Seepolizei). Noul MLR (Minenleg und Raumschiff) se baza pe experiența dobândită în proiectarea și construcția dragoarelor clasei M43. În perioada 27.04.1953-20.12.1955 au fost puse în serviciu 12 nave (numar de santier 2001-2012), structurate în trei subtipuri. Această clasă este cunoscuta sub numele de “Habicht”. MLR 6-71, seria III aflat in constructie la Neptun Werft in 1955. (foto airbase.ru):
Pentru seriile I și II carcteristicile tehnice erau următoarele: deplasament 510 tone lungime x lățime x pescaj 59,10 x 8,00 x 2,30m, viteza 18nd, autonomie 3700 mile, echipaj cel mult 85 marinari (inclusiv elevi). Lipsa cronică de de petrol cu care s-a confruntat marina germana în timpul războaielor mondiale era o chestiune depașită în noul context geo-politic, astfel că pe noile dragoare au fost instalate motoare diesel tip MWM si16KWD43A. Armamentul artileristic era în principal de proveniență sovietică și consta în tunuri ZIF-31 cal. 57mm, 90K cal.85mm, 70K cal.37mm, 2M3 cal.25mm, 84KM cal.25mm, mitraliere DSKM cal.12,7mm; armamentul antisubmarin consta în grenade antisubmarine și lansatoare BMB-1, ulterior BMB-2; navele aveau șine pentru lansarea minelor pe o lungime de 30m în fiecare bord (seria I) si 35m (seriile II si III) putând lua la bord 80 mine tip JAM sau 40 tip 08/39 sau 24 KB sau 24 KMD-2-500 sau 20 KMD-2-1000 (seria I) și 90 mine tip JAM sau 46 tip 08/39 sau 28 KB sau 28 KMD-2-500 sau 22 KMD-2-1000 (seria II). Instalațiile de dragaj constau în dragi mecanice, acustice (BAT-2), electromagnetice KFRG/ SKG-55, solenoid (HFG-24). Seriile II și III erau echipate cu sonar Tamir-11.MLR “Suhl”, seria I, radiat la 10.11.1967(foto airbase.ru):
Pentru seria III carcteristicile tehnice erau următoarele: deplasament 670 tone lungime x latime x pescaj 65,15 x 8,20 x 2,50m, viteză 17nd, autonomie 3700 mile, echipaj 60-80 marinari. În 1964 navele cu numarul de șantier 2008 și 2009 (serie III) au fost modernizate; catargul a fost modificat, în locul tunului 90K a fost montat ZIF-31 cal.57mm etc. (foto airbase.ru):
La finalul anilor ’60, dragoarele clasei “Habicht” au fost retrase din serviciu; în imagine MLR cu nr. de santier 2005 (serie II) transformat în navă de salvare: (foto airbase.ru):
Între 16.08.1957 și 31.10.1958 sunt lansate zece dragoare-puitoare de mine proiect 15, număr de șantier 3001-3010 (clasa “Krake”). Pot fi considerate ultimele nave cu descendență directă din dragoarele germane din primul război mondial. Au reprezentat varianta îmbunătățită a clasei “Habicht”. Navele au fost lansate la Peene Werft Wolgast. Deplasament maxim 741,80 tone, lungime x lățime x pescaj 66,10 x 8,40 x 2,40 m , viteză 17 nd, două motoare diesel 6KVD 43A, două elice tripale cu pas fix, două cârme, autonomie 3700 mile (79,8 tone motorină), echipaj maxim 95 marinari; armamentul artileristic era de proveniență sovietică constând în tunul universal 90K și cinci tunuri anti-aeriene 2M3 cal.25mm; armamentul anti-submarin era compus din mortierele BMB-1 si BMB-2, din lansatoare de bombe anti-submarine B1; puteau fi luate la bord 84 mine tip JAM sau 40 tip 08/39 sau 20 KB sau 32 KMD-2-500 sau 18 KMD-2-1000. Drăgile erau mecanice (S.D.G.-M, S.D.G.-R., O.R.G.), electomagnetice (SKG-55 si HFG-24m), acustice (BAT-2). Toate navele dispuneau de stația de hidrolocatie Tamir-11. Au fost radiate în perioada 1973-1976. Clasele “Habicht” si “Krake” au fost nave moderne cu bune calități navigante.(foto airbase.ru):
Dragoare costiere în diferite marine militare, contemporane cu navele
românești ale clasei M40
În anul 1969, o nouă clasa de dragoare de bază iși face apariția în Volksmarine (în noiembrie 1960 Politia Maritima a Republicii Democrate Germane a devenit Marina Militară a Republicii Populare Germane –Volksmarine). Este vorba de nave construite după un concept nou, având un deplasament mai mic și punte continuă. În nomenclatorul NATO poartă denumirea de “Kondor”, în literatura de specialitate est-germana sunt identificate drept proiect 89.1, MSR - minensuch und räumschiff. Prima a fost lansată la 29.05.1969, ultima la 24.12.1970, au fost construite 21 de nave. Deplasament maxim 360,73 tone, lungime x lățime x pescaj 51,91 x 7,13 x 2,30m , viteză 20 nd, două motoare diesel 40DM, trei generatoare diesel (75kw si 30kw) două elice cu pas fix, autonomie 7 zile (3000 mile), echipaj maxim 33 marinari; armamentul consta în dragi mecanice (SDG R/L, KFRG R/L, ulterior MSG 1S/Sp si MSG 2S/Sp), acustice (AT-2 sau FRG3E), solenoizi pentru dragaj magnetic HFG13m sau HFG24m; un tun 2M3 cal.25mm, 20 bombe a/s/ B1, șine pentru lansarea minelor în lungime de 20m în fiecare bord permitând lansarea a 28 mine tip JAM sau 8 KB sau 10 KMD-2-500 sau 6 KMD-2-1000; sonar KLA 58m. (foto airbase.ru):
Ridicarea flotorului de siaj la bordul unui dragor pr.89.1. Pe lângă pregatirea de luptă specifică, dragoarele clasei “Kondor” au îndeplinit și rolul de nave de grăniceri asigurând paza frontierei maritime a Republicii Democrate Germane.(foto airbase.ru):
Varianta îmbunătățită a proiectului 89.1 apare în mai 1972 când este lansată la Peneewerft Wolgast prima navă a proiectului 89.2, dragorul de baza “Wolgast”; pâna la 10 noiembrie 1973 sunt lansate treizeci de nave cu numar de santier 89.222-89.251. Deplasament maxim 483,44 tone, lungime x lățime x pescaj 56,52 x 7,76 x 2,22m , viteză 18,5 nd, două motoare diesel 40DM, două elice cu pas fix, autonomie 7 zile (2000 mile), echipaj maxim 29 marinari; armamentul consta în trei tunuri 2M3 cal.25mm, 24 bombe a/s B1, drăgi mecanice (SDG R/L, KFRG R/L, ulterior MSG 1S/Sp si MSG 2S/Sp), acustice (AT-2 sau FRG3E), solenoizi pentru dragaj magnetic HFG13m sau HFG24m; șinele pentru lansarea minelor au o lungime de 20m în fiecare bord permițând lansarea a 24 mine tip JAM sau 8 KB sau 10 KMD-2-500 sau 6 KMD-2-1000; sonar KLA 58m. O parte din nave au fost modernizate la inceputul anilor ’80 purtând denumirea de proiect 89.2 UR.
După reunificarea germană, Volksmarine a fost înglobata în Budesmarine. Având un arsenal care depașea cu mult prevederile tratatelor pe care se angajase să le respecte, guvernul german a decis să sacrifice cadrele militare și armamentul provenit din Republica Democrata Germană. Dragoarele proiect 89.1 si 89.2 nu au facut excepție, fiind vândute, tăiate la fier vechi, transformate în nave de pază a coastei sau transferate în serviciul civil. Militarii profesioniști ai Volksmarine au fost trecuți în rezervă în proporție covârșitoare. Dragor de baza pr.89.2 (denumire NATO “Kondor II”) având la remorcă un solenoid, probabil HFG24m. (foto airbase.ru):
Dragorul britanic H.M.S. "CONISTON" (1952- 1970), clasa "TON", într-o fotografie din 1955 (foto TON class association); deplasament 365 tone, lungime x lațime x pescaj: 46,40 x 8,55 x 2,50 metri, propulsie: două motoare diesel cu 12 cilindri Mirrlees (2500 cp), remotorizate cu două motoare diesel Deltic (3000 cp) , viteză 15 nd. (8 nd. cu draga la apă), rază de acțiune 2300 mile (13 nd.), radar Decca 1006 (raza de actiune 35 mile), sonar Plessey 193, un tun Bofors cal.40/60mm, un tun dublu Oerikon cal.20 mm.
Această clasă de nave a fost proiectată în urma experienței din perioada războiului și a extinderii minelor cu detonare prin influență. Dragorul era construit din materiale neferoase, duraluminiu și lemn în scopul reducerii semnăturii magnetice. A fost o clasă de nave revolutionară, fiind punctul de plecare al viitoarelor vânătoare de mine.
Dragorul francez (dragueur côtier) "PÉGASE" (1957- 1970), clasa D/"SIRIUS"; deplasament 365 tone, lungime x lațime x pescaj: 46,40 x 8,55 x 2,50 metri, viteză 15 nd., echipaj 38, un tun cal.40mm,un tun cal. 20 mm, instalații de dragaj (foto Marines de Guerre et Poste Navale). O serie de treizeci și patru de nave a fost construită în Franța în perioada 1952- 1957, pe baza proiectului britanic "TON". Alte trei dragoare de acest tip au fost livrate Iugoslaviei.
Începând cu anul 1952, S.U.A. începe construcția unei noi clase de dragoare costiere. Sunt lansate 202 nave, inclusiv cele produse cu asistența americană în șantierele unor țari aliate. Coca navei este din lemn cu elemente metalice neferoase în vederea reducerii semnăturii magnetice, sunt echipate cu sonar și radar. Au existat mai multe subclase, diferențele constând în motorizare, armament sau dotare electronică. Dragoarele sunt cunoscute sub numele de clasa "Adjutant", dar diferite marine militare au folosit denumiri specifice naționale pentru acest tip de nave.
Dragorul francez "RENOCULE" (ex. AMS-142, U.S.Navy) a fost în serviciu în perioada 1956-1970, dupa care a trecut sub pavilion turcesc. Deplasament 370 tone, lungime x lățime x pescaj 43 x 7,95 x 2,55 metri, viteză 13,5 nd., echipaj 39, armament: două tunuri cal.20mm, instalații de dragaj. (foto Marines de Guerre et Poste Navale):
12 dragoare proiect 206F au intrat în dotarea Marinei Poloneze în perioada 1963-1967; au fost proiectate și construite în Polonia. Nouă dintre ele au fost casate la începutul anilor '90, trei au fost modernizate, trecând în clasa vânatoarelor de mine. Caracteristici tehnice: deplasament 500 tone, lungime x lățime x pescaj 58,2 x 7,7 x 2,1m, două motoare diesel Fiat 2312SS, viteză 18,4 nd., drăgi MT-2, TEM-52M, BAT-2, trei tunuri 2M-3 cal.25mm, instalații pentru lansat mine, două planuri înclinate pentru lansarea bombelor antisubmarine, sonar Tamir 11.
Vânatorul de mine ORP "MEWA" (pr. 206M) , unul dintre cele trei dragoare pr.206F modernizate. A fost retras din serviciu in anul 2019:
În perioada 1981-1985 Marina
Republicii Populare Bulgare a primit patru dragoare de bază sovietice pr. 1265.
Deplasament 460 t0ne, lungime x
lățime x pescaj 49,00 x 8,80 x 2,45 m , viteză maximă 14nd, autonomie 1500 mile, două motoare diesel DRA-210B, patru generatoare diesel (3 x 100 kw, 1 x 150 kw), armament 1 x AK230 (făra sistem de ochire automată), 1 x 2M3, rachete anti-aeriene Strela, drăgi de contact, acustice (AT-5), cablul exploziv, draga electromagnetică P.E.M.T.4, echipaj 45 marinari. Navele sunt din lemn în vederea reducerii semnăturii magnetice.
În imaginile de mai jos sunt dragoare de bază sub pavilion bulgar aparținând pr.257DM (cod NATO “Vanya”). URSS a livrat Bulgariei șase nave de acest tip începând cu anul 1970. Deplasament 270 tone, lungime x lățime x pescaj 40,50 x 7,70 x 2,08 m, viteză maximă 14nd, autonomie 1200mile, două motoare diesel M-870FTK, trei generatoare diesel (2x100kw, 1x150kw) armament- 1 xi AK230 (sistem de ochire manual), dragi tip MT-3, P.E.M.P.T.-4, AT-2, cablu exploziv, echipaj 32. Navele sunt din lemn în vederea reducerii semnăturii magnetice. (foto airbase.ru):
Bulgarii au păstrat aceste dragoare în serviciu o perioadă îndelungată; două au fost retrase din serviciu în anul 2005 și 2008, restul în 2012. Dragoare bulgare la Varna (10 septembrie 2009- colectia autorului):
Flota iugoslavă a folosit patru dragoare de baza din clasa “Syrius”. Trei au fost construite în Franța, al IV-lea în Iugoslavia. La bord se aflau instalații de dragaj mecanic, magnetic și acustic de proveniența occidentală. Navele au avut un serviciu îndelungat, (suferind un proces de reconstrucție și reechipare, dar pastrând coca din lemn și duraluminiu fiind retrase în anii 2003-2004 (în dotare din anul 1957). În imagine dragorul iugoslav M153 “Blitvenica” la 31.07.2003. (foto shipsppotting):
Comentarii
Trimiteți un comentariu