Primele drone maritime românești: Ambarcațiuni complemetare prova pentru dragaj acustic și electromagnetic

I. Începutul dragoarelor comandate de la distanță

Folosirea barajelor de mine s-a schimbat puțin în deceniile care au urmat celui de-al II-lea război mondial. Rămânând la fel de ieftine și ușor de produs, putând fi lansate de la bordul avioanelor, navelor de suprafață și submarinelor, minele și-au păstrat importanța în teatrul de război. Sistemele de dare a focului au fost rafinate  ducând la creșterea probabilității de lovire a țintei și a siguranței în funcționare.

Un răspuns firesc a fost îmbunătățirea capabilităților de luptă ale navelor dragor, instalarea sonarelor fiind un mare pas înainte. Existau totuși dificultăți în detectarea minelor acoperite de mâl ori nisip sau când numeroase stânci aflate pe fundul mării produceau ecouri false. Era necesară și o mai bună protecție a echipajelor expuse la trecerea navelor peste barajele de mine.

Încă din anii ’50 marina vest-germană (Bundesmarine) studia  posibilitatea unei noi abordări în dragarea minelor acustice, magnetice sau cu detonare combinată. Cercetarea s-a desfășurat pe baza experienței celor două războaie mondiale și a înglobării progreselor tehnologice postbelice. Rezultatul s-a concretizat în apariția sistemului “Troika” a cărui finanțare a fost aprobată în iunie 1977. Se intenționa construirea a 18 dragoare comandate prin radio numite și HFG (Hohlstab-Fernlenkräumgeräte) și modernizarea a șase dragoare din clasa “Lindau” (lansate în anii 1958- 1959) care urmau să fie nave-mamă.

Navele clasei “Lindau”   au fost  selecționate datorită bunelor calități nautice și a robusteții lor. Evaluarile efectuate de inginerii germani estimau o prelungire a duratei de funcționare de cel putin 12-15 ani după încheierea modernizării. În plus, costul reparațiilor capitale era mult mai redus decât cel al unor construcții noi. Modernizările au constat în echiparea navelor cu un nou model de sonar pentru detecția minelor ancorate, instalarea de echipamente de control la distanță, radar și calculatoare performante care permiteau controlarea dronelor de la câteva mile. După modernizare, dragoarele au fost reclasificate sub numele de clasa “351”.

Dragoarele germane “Ulm” (clasa 351) și “Minden”(clasa 331) în Marea Nordului în 1996; caracteristici generale: deplasament 465 tone, lungime 47,10m, lățime 8,30m, pescaj 2,80m, viteză 16,50nd, echipaj 44 marinari, un tun 40/70mm Bofors, instalații de dragaj mecanic, trei drone “Seehund”:

Dragoarele radio-comandate erau dotate cu aparatură de dragaj acustic și magnetic având un deplasament de 99 tone. Corpul navei era împărțit în mai multe compartimente etanșe și putea suporta șocuri puternice. Suprastructura permitea adăpostirea a trei marinari care părăseau drona înainte de a începe misiunea de dragaj. În cazul în care legatura cu nava-mamă era pierdută, dronele ancorau automat.

În urma evaluărilor s-a constatat că sistemul “Troika” este de două ori și jumătate mai eficient decât dragajul clasic, șase grupuri “Troika” având o capacitate echivalentă cu cea a 15 dragoare convenționale; costurile erau de asemenea cu 55% mai reduse, la această situație contribuind și faptul că  personalul necesar era redus aproape la jumătate.

Kiel, 13 mai 1982- lansarea dragorului radio-comandat vest-german “Seehund 18” component al sistemului “Troika”; lungime 27 m, lățime 4,6 m, pescaj 2,3 m, viteză 9,4 nd, autonomie 520 mile.(foto shipspoting):

”Seehund 2” (foto shipspoting):

II.În Marina Română

Ideea unei forțe de dragaj făra echipaj  a fost analizata și la nivelul conducerii Marinei Romăne. S-a dispus ca în paralel cu construcția a patru dragoare maritime  să fie puse în serviciu și asa-zisele "șalupe- dragoare", în fapt nave comandate de la distanța. Nu cunoaștem numarul  planificat inițial și nici numarul de nave construite,  din fotografii amputut identifica șase exemplare.

Dragorul maritim  românesc Nr.30 "Slt. Axente" (foto navy.ro):

Proiectul a fost elaborat de catre Centrul de Cercetări al Marinei Militare Constanța, iar execuția a fost preluată de Șantierul Naval Militar Mangalia. Construcția lor s-a desfașurat la mijlocul anilor ’80.

Dragoare radio-comandate la Constanța în aprilie 2003 (foto revista “Marina Romănă”):

"Manualul pentru folosirea în luptă a navelor dragoare" vol. II menționează  caracteristicile generale: 

deplasament: 130 tone

lungime x lățime x pescaj 28,60 x 4,60 x 2,20 metri

înalțime de construcție 3,30 metri

autonomie 1200 mile (111 ore), plin de motorină 17,30 tone

În esență, nava este un solenoid autopropulsat, de formă cilindrică, realizat din tablă de oțel cu grosime cuprinsă între 18 și 25mm. La prova și la pupa sunt montate patru bobine protejate cu fibră de sticlă care constituie arma principală a dragorului. În vederea îmbunătățirii calitătilor hidrodinamice, în jurul cilindrului este construit un corp ușor din tablă de oțel cu grosimea de 5 mm. Partea imersă a navei nu este acoperită de corpul ușor, acestă sarcină fiind preluată de bârne masive din lemn care protejează solenoidul de avariile din timpul manevrelor. Apa de mare circula între aceste bârne contribuind la răcirea bobinelor. Chilele de ruliu sunt sudate direct pe corpul rezistent.

Ambarcațiuni complemetare prova pentru dragaj acustic și electromagnetic la Mangalia în anul 2019 (colecția autorului):

Trei vibratoare de dragaj acustic sunt amplasate la prova. Principiul de funcționare este  similar celui folosit la draga acustică BAT-2 constând în imitarea zgomotului produs de elice.

Suprastructura dragorului este așezată deasupra șahtului mașini. Prin demontarea acesteia se pot efectua lucrari de întreținere a motorului de propulsie și a generatorului diesel. Motorul de propulsie este proiectat de către specialiștii români din cadrul Institutului de Motoare Termice București și se bazează pe un motor german produs de M.T.U.; are șase cilindri, fiind practic jumătate din cel care echipa navele purtătoare de artilerie (N.P.A.). Motorul antrenează o elice cu pas fix, iar pentru guvernare există o singură carmă.

Motorul generatorului diesel este MAN D2156 HMN8 (RABA) fabricat la Brașov. Aceste motoare erau destinate autocamioanelor ROMAN, dar și-au găsit numeroase aplicări în domeniul naval; turația este prestabilită și constantă pentru optimizarea consumului.

Echipajul este format de regulă din trei marinari care au rolul de a aduce dragorul în sectorul desemnat. Aceștia părăsesc nava înaintea pornirii instalației de dragaj magnetic fiind preluați la bordul dragorului maritim. După încheierea misiunii marinarii revin la bord și readuc nava la baza maritimă.

Teoretic, fiecare dragor maritim avea alocate trei dragoare radiocomandate. Acestea actionau fără echipaj la bord,  dirijarea executându-se prin radio de la bordul navei-mamă. Câmpul magnetic generat era foarte puternic, existând și posibilitatea inversării automate a polaritații acestuia în vederea închiderii rapide a contactelor minei magnetice. Câmpul magnetic era orientat spre înainte, astfel incât explozia minelor să se producă la cel puțin 100 de metri în prova navei. Șalupele dragor puteau acționa individual sau în grup. Raionul de dragaj putea  fi de 750 metri, 1500 metri sau 3000 de metri; distanța dintre ambarcațiuni, 100 metri; distanța la care se poziționa nava-bază 1000- 5000 metri.

După 1990 a existat o intenție de modernizare a micilor dragoare prin instalarea unor sisteme electronice performante de fabricație occidentală. Programul nu a fost finalizat, iar Marina Militară nu a manifestat un interes deosebit pentru aceste nave. Dragoarele au fost mutate de la Constanța la Mangalia unde au fost lăsate să ruginească o perioadă, după care au fost dezmembrate  (cele patru tone de cupru de pe fiecare navă au adus un randament foarte bun recuperatorilor de metal).

Dragorul maritim românesc Nr.29 "Lt. D. Nicolescu", navă bază pentru dragoarele radiocomandate  (navy.ro):

În momentul intrării în serviciu, dragoarele românești erau la nivelul tehnicii mondiale. Au fost proiectate avându-se în vedere echiparea lor cu instalații și echipamente produse în România pentru limitarea dependenței de importuri și reducerea costurilor de fabricație și exploatare. În 2019,  doar trei dragoare mai erau acostate la Mangalia.

Dragoarele Nr.1, Nr.3 și Nr.2 acostate la Mangalia în august 2014 (colecția autorului):

Puntea prova: în plan apropiat, piturate cu roșu, sunt componente ale instalației de luptă împotriva incendiului; de-a lungul bordului sunt sonde pentru tancurile navei și aerisiri; în plan îndepărtat se află instalația de manevrare a ancorei care poate fi acționată de la bord sau prin radiocomandă. (colecția autorului):

Comanda este de mici dimensiuni fiind prinsă de punte cu două rânduri de șuruburi; dotările interioare sunt minime. (colecția autorului):

Puntea pupa: capacele de vizitare ale tancurilor sunt prinse cu șuruburi; în plan îndepartat se observă chepengurile de acces pentru compartimentul cârmei. (colecția autorului):

Fotografii realizate la Mangalia în august 2014; pe suprastructură, la pupa, sunt înscrise numerele "1","2" și "3" (colectia autorului):

Dragoare la Mangalia în vara anului 2019 (colecția autorului):

Trei șalupe-dragor lângă puitorul de mine și plase 271 la 2 septembrie 2009; pe suprastructura dragoarelor sunt montate panouri cu o configurație specială în vederea amplificării semnăturii radar  (colecția autorului):

Fotografie aeriana executată anterior anului 2011; sunt vizibile șase dragoare radio-comandate:

Șase dragoare radiocomandate sunt prezente la Constanța; două vedete din clasa Shanghai II vopsite în culorile gărzii de coastă ne indică faptul că fotografia a fost executată dupa 1999:

Imagine emblematică pentru Marina Română: un politician, ministru al apărării naționale, strânge mâna unui marinar militar, având ca fundal dotări cu o vechime de peste treizeci de ani  (foto navy.ro,anul 2013):

Istoricul dr. Marian Moșneagu menționează faptul că la 30 iunie 2004, au ieșit din structura organizatorică a Forțelor Navale șalupele dragoare teleghidate "Trident" cu indicativele 2911, 2912 și 2913, componente ale Divizionului 146  Nave minare- deminare. Sunt greu de identificat, deoarece numerele de bordaj nu sunt vizibile. În seria de fotografii pe care am executat-o la Mangalia în anul 2014, pe cele trei șalupe dragoare sunt vizibile numerele "1", "2", respectiv "3". Sunt dragoare mentionate mai sus? un răspuns sigur se poate da numai după verificarea documentelor. Oricum, toate navele clasei au fost tăiate la fier vechi.

III.Dragoare radio- comandate în flota U.R.S.S.

Experimențe cu acest tip de nave au avut loc și în U.R.S.S. În imaginile de mai jos sunt dragoare radio-comandate sovietice proiect 1300/13000  (tральщики проекта 1300 "Челнок"). Catacteristici generale: deplasament maxim 100 tone,  lungime 26,20 m,  lățime 4,10 m, pescaj 1,97 m, viteză maximă 8,5 nd, autonomie 200 mile, două motoare electrice de propulsie (2 x 122 cp) , două generatoare diesel, cinci marinari în echipaj. Prima navă a fost lansată în anul 1979 și a intrat în dotarea flotei U.R.S.S. în anul 1980. Urmatoarele cinci au fost construite în perioada 1985- 1991. Au fost retrase treptat din serviciu, ultimele fiind radiate în anul 2007 (sursa fleetphoto.ru și airbase.ru):

 

Dezintegrarea U.R.S.S. a înterupt  acest program. Nu a fost construită decât o singură navă-baza, celelalte două au fost dezmembrate în șantier. Nava bază pentru dragoarele radio-comandate sovietice, proiect 12255 (foto airbase.ru):

Bibliografie:

www.bundeswehr.de

revista "Marina Română"

Comandor dr. Marian Moșneagu- "Stabilimente de construcții și reparații navale ale Marinei Militare"  (CCN, 2017)

"Manualul pentru folosirea în luptă a navelor dragoare" vol. II, Ministerul Apărării Naționale, Statul Major al Forțelor Navale, Constanța 2004; Şeful colectivului de elaborare: Cdor Valentin Botezatu, colectiv de elaborare: Cpt. comandor Viorel Costache , Lt.cdor Avram Iacoblev, Lt.cdor Cristian Lișman,  Lt.cdor Marius Rațiu , Lt.cdor Dumitru Curbaț, Cpt. Adrian Onțică, Lt. Cornel Abagiu