"Ambasada Republicii franceze la Viena
Serviciul atasatului militar
Nr. 56
Viena, 12 august 1884
Locotenent-colonel de Salles
către domnul ministru de război
(Biroul 2 al Statului major general)
Domnule ministru,
Am onoare a vă trimite alăturat însemnările primite de la domnul căpitan Blanche, ataşat militar adjunct la Viena, făcute în timpul unei călătorii pe care ați binevoit a-l autoriza să o întreprindă în România. Domnul Blanche a adus din România unele lucrări și documente pe care mi le-a remis, rugându-mă să vi le transmit în același timp cu însemnările sale. Am onoarea de a vi le trimite prin valiza diplomatică care va fi expediată mâine.
De Salles
Însemnări despre România
În cursul unei recente călătorii în Orient am avut ocazia să petrec câteva zile la Bucureşti, într-un moment în care, datorită prezenței prințului moştenitor al Austro-Ungariei, fuseseră adunate un număr destul de mare de trupe. M-a interesat foarte mult acest spectacol şi am ajuns chiar să studiez o armată, mică într-adevăr, dar care face progrese pe zi ce trece şi de care statele limitrofe, oricât de puternice ar fi unele dintre ele, sunt obligate de pe acum să țină seama. Solicitudinea ofițerilor armatei române, printre care am găsit mai mulți prieteni și vechi colegi de la Şcoala politehnică, mi-a uşurat această muncă. Dacă ținem seama de valoarea intrinseca a armatei române, în afară de rolul politic pe care ea poate fi chemată să-l joace, se pare că două lucruri atrag in mod deosebit atenția. Acestea sunt:
1. progresele considerabile pe care le-a facut de la războiul de independență din 1878-1879,
2. folosirea pe scară largă a trupelor teritoriale, grație cărora România poate alinia o armată mult mai numeroasă decât s-ar parea la prima vedere că i-ar permite resursele sale financiare. Acestea sunt cele două aspecte care m-au frapat cu deosebire și pe care le voi trata de la bun început.
Progresul considerabil realizat până acum de armata româna; cauzele sale
Până acum douăzeci de ani nu exista la drept vorbind o armată românească. Deși trupele moldo-valahe se laudă cu tradiții și se pot chiar mândri cu câteva nume glorioase din trecut, ca cel al lui Mihai Viteazul, printre alţii, se poate zice că aici nu a fost o armată constituită, România, după cum se știe, a fost vasală Turciei şi împărțită în două principate, având adesea vederi foarte deosebite. Această dependență și acest dualism nu făceau decât să împiedice orice dezvoltare a instituțiilor militare. Unirea celor două principate, sub același guvern, a fost un prim şi mare pas către constituirea unei armate. Nu se poate nega de asemenea faptul că numirea unui Hohenzollern la conducerea statului a fost o mare realizare în direcția acestui rezultat. Bineînteles principele Carol aducea cu sine conceptele militare care au constituit gloria neamului său. Încorsetat de legi constituționale, care îi permiteau prea puțin amestecul în treburile politicii interne şi chiar externe, el şi-a îndreptat intreaga activitate spre problemele militare, iar armata română trebuie să-i fie foarte recunoscătoare de tot ceea ce el a facut pentru ea.
Totuși, până în 1878, aceasta armată părea să nu poată ieși dintr-un fel de stare de stagnare în care vegeta. Principalul motiv era că tinerii care se distingeau prin inteligență, origine sau avere se țineau in mod sistematic în afara rândurilor armatei şi componența foarte mediocră a ofițerimii avea bineinteles o influență dezastruoasă asupra progresului instituției militare. Adesea se întâmpla odinioară ca un tânăr de familie și cu avere să obțină să fie aghiotantul unui principe. Astfel că puteai vedea colonei moldoveni sau valahi in virsta de până la 25 de ani, ca în vechile monarhii europene, dar nici această avansare nu-i putea reține în corpul armatei. Se retrăgeau din post îndată ce funcțiile lor de paradă le eran retrase și se duceau să trăiascăpe domeniile lor sau în străinătate.
A izbucnit războiul din 1878. Aceasta marchează o dată importantă pentru România și armata sa. Acel război le-a dat independența, ceea ce este, la urma urmei, bunul cel mai mare al unui popor. Mai mult, încununând trupele române cu prestigiul victoriei, acest război i-a dezvoltat în mod deosebit unul din cele mai importante elemente de forță și, prin urmare, de prosperitate a unei națiuni, şi anume spiritul militar. Astăzi, contrar celor ce se petreceau altădată, armata este la modă. Pe cât tinerii distinși o ocoleau odinioară și păreau să aibă pentru ea un fel de aversiune, pe atât ei o caută astăzi. Românul este inteligent de la natură și nu încape îndoială că acele elemente tinere, foarte bune, care intră astăzi in componența armatei, nu vor întărzia să-și fructifice talentele. Există însă ceva foarte cunoscut dealtfel, și tare îi frapează imediat pe toți cei care frecventează pe ofițerii români: diferența de educatie, inteligență și instructie, care există între ofițerii de grad superior si cei de grad inferior. Primul, bineînțeles cu câteva excepții. par a fi cu totul nedemni să comande celorlalți. Este cert că, cu timpul, aceşti tineri înaintând in vârstă și în grad vor da armatei române, acele cadre superioare inteligente care, pentru moment, par să lipsească cu desăvârşire, mai ales la trupă, căci ofițerii cei mai remarcabili ai vechiului regim s-au aranjat la statul major unde li s-au creat avantagii considerabile.
Amploarea dată de România trupelor teritoriale. Sistemul de recrutare
Independent de această transformare a armatei române, dezvoltarea deosebită a trupelor teritoriale mi s-a părut a fi un fapt demn de remarcat. În România armata teritorială are mult mai multă importanță decât armata activă și, ca să spunem adevărul, este baza armatei însăşi. Motivul acestei stări de fapt nu este greu de aflat. Necesitatea de a avea o armată cât de cât eficientă a silit România, așa cum va obliga toate popoarele ale căror resurse financiare sunt restrânse, să dezvolte foarte mult trupele teritoriale în locul trupelor active, care, firește, costă mult mai mult. România nu are decât 30 de milioane lei anual ca buget militar şi cu toate acestea, în ciuda acestei sume relativ modestă, ea ar putea alinia la vreme de râzboi, circa 100000 de oameni, datorită aportului trupelor teritoriale.
Fără a mai vorbi de miliție si de gărzile orășenești, în care orice cetățean poate fi chemat să-și servească țara pe o perioada de până la patru ani, dar care în realitate an puțină importanță sau chiar deloc, se poate spune că durata serviciului militar este de opt ani, adică:
armata permanentă: patru ani in armata activă și patru ani în rezervă
armata teritorială: șase ani în armata activă şi doi ani în rezervă (infanteria)/ cinci ani armata activă și trei ani în rezervă (cavaleria)
Primele numere ale tragerii la sorti sunt afectate armatei active sau cadrelor permanente ale armatei teritoriale. Restul este vărsat în armata teritorială.
Armata cuprinde:
Armata permanentă activă:
infanterie: opt regimente a trei batalioane, patru batalioane de vânatori
cavalerie: două regimente de roșiori
artilerie: opt regimente a șase baterii
geniu: un regiment a patru batalioane
tren: patru escadroane plus numeroase servici auxiliare
Armata teritorială:
treizeci și două de regimente de dorobanți a două batalioane (în provincie)
un batalion de dorobanți (în Dobrogea)
douăsprezece regimente de călărași
un regiment de călărași permanenți (în Dobrogea)
Simpla examinare a acestui tabel dovedeşte cu cât este armata teritorială mai puternică decât armata permanentă.
Organizarea regimentelor de dorobanți și de călărași. Valoarea acestor trupe
Regimentele de dorobanți și cele de călărași dispun de cadre permanente de ofițeri şi oameni de trupă şi trebuie remarcat că ofițerii armatei teritoriale au absolut aceeași origine, aceeași situație și aceleași prerogative ca și camarazii lor din armata activă. Sunt de fapt aceiași ofițeri. Ei se schimbă în orice moment între ei, astfel că în România există ofițeri care comandă fie trupe active, fie teritoriale, dar nu se poate vorbi, propriu-zis, de ofițeri pentru trupele teritoriale. Nu există decât ofițeri activi și ofițeri in rezervă, aceștia din urmă fiind chemați din când în când, în anume condiții, fie in armata activă, fie în armata teritoriala. Și chiar mi s-a părut că din diverse motive, care se leagă de valoarea dovedită de dorobanți la Plevna, de costumul lor pitoresc și, poate, de un serviciu mai uşor, mi s-a părut, zic, că ofițerii preferă mai curind corpurile de dorobanți celor de infanterie.
Dorobanțul este soldatul național. Căciula de blană cu pană de curcan pe care o poartă pe o parte este extrem de populară în România. În general, datorită penei, acest soldat este cunoscut mai degrabă sub numele de curcan decât sub acela de dorobanț, care este denumirea oficială, dar aceasta este o poreclă pe care poporul o dă fără nici un fel de răutate, iar ofiţerii și soldații, care mai de care, se mândresc cu ea.
În primul rând și mai ales prezența acestui cadru permanent este aceea care conferă valoarea regimentelor de dorobanți. Populația are aşadar sub ochii săi, în fiece moment, dovada materială a existenței trupelor teritoriale din care face parte şi, vazându-i zilnic trecând pe ofițerii și subofițerii acestora, că nu poate uita niciodată obligația serviciului ce-i este impus. Dealtfel, aceste cadre sunt întotdeauna complete. În principiu, fiecare bărbat este chemat sub arme o săptămână din patru; vreme de o saptamână face serviciu, iar trei sau patru saptamâni le petrece acasă. Aceasta este o organizare ciudată, dar care s-a statornicit de multă vreme în România și populația țării acceptă cu ușurință aceste chemări repetate. Toată treaba este, de fapt, foarte prost pusă la punct, după cum voi explica în continuare, ceea ce contribute şi mai mult la sporirea dificultaților unui sistem de recrutare atât de deosebit. Este de remarcat următorul fapt: călărașul sau cavaleristul teritorial român işi aduce calul si vine cu el la unitate, fie pe durata serviciului pe timp de pace, fie în campanie. Dar trebuie să spun totodată că, dacă am fost placut surprins de aspectul dorobanților, am fost mult mai puțin impresionat de cel al călăraşilor. Problema cavaleriei teritoriale este una dintre cele mai dificile de rezolvat si ea nu a fost soluționată în mod fericit, datorită unor conditii cu totul speciale, decât de arabi, cazaci şi de honvezi. Cavaleria este o arma care necesita mult prea multă grijă și o continuă stăruință pentru a nu suferi de pe urma unor langi întreruperi în instruirea oamenilor. Regimentele de călăraşi pe care le-am vazut aveau cai rău îngrijiți și prost echipati; oamenii călăresc prost, execută rău manevrele și nu s-ar putea pune problema unei angajări cât de cât serioase a cavaleriei în luptă. Este posibil ca, în calitate de ștafete sau cercetare într-o țară pe care ei o cunosc bine, să poată face servicii bune si mi-a spus că în 1878 au fost utilizați cu folos; însă, cu toate acestea, călăraşii nu reprezintă o trupă pe care să se poată conta în orice imprejurare.
Călărași:
Această problemă preocupa prea puțin statul major al armatei române. Unul dintre ofițerii superiori cei mai de seamă ai acestei armate, nu mi-a ascuns că, după părerea sa, ar fi mult mai bine să se desființeze pur și simplu regimentele de călărași și să se înlocuiască cu un număr mai mare de roșiori. Însă întreținerea unei cavalerii mai maria r fi pentru România o cheltuiala pe care ea nu ar putea-o suporta. Dealtfel i-am auzit pe ofițeri români susținând foarte deschis pastrarea regimentelor de călărași: “Sa nu dea Domnul, ziceau ei, ca noi să fim nevoiți să le consideram drept cavalerie de atac; dar ne-ar putea face servicii la escortarea convoaielor noastre, ca cercetași sau ca ștafete etc. și ca atare le păstrăm". Într-adevăr înca în timp de pace aceşti călăraşi indeplinesc în multe locuri serviciul de jandarmerie și chiar pe acela al poștei etc. Ei pot fi văzuți asigurind serviciul poliției în gări, luând corespondența etc. Oricare ar fi serviciile pe care le fac sau ar putea fi chemati intr-o zi sa le facă, ca trupă ei lasă, o repet, mult de dorit. Contrar situației de la dorobanți, toți ofițerii tineri, inteligenți sau eleganti, îi preferă călăraşilor pe roşiori. Primii datorită adevaratei bravuri a acestor husari, ceilalți pentru o uniformă roşie care șade atât de bine
Organizarea în corpuri de armată
Înainte de a aborda problema efectivelor pe care le poate alinia armata română, trebuie să vorbesc despre organizarea corpurilor de armată care, promulgată în 1882, a intrat in funcțiune încă din anul trecut și de pe acum dă rezultate foarte bune. Această organizare a constituit obiectul mai multor studii, foarte bune, în “Revue militaire de l'étranger" şi nu voi insista aici asupra ei.
Trupe de geniu:
România este impărțită în patru regiuni teritoriale în care țin garnizoană patru corpuri de armată. Centrele de reşedinţă ale acestor patru corpuri de armată sunt la Craiova, București, Galați și Iași. Excelenta hartă, alaturată acestui raport, și care este adusă la zi, arată foarte precis împărțirea teritoriului. Fiecare corp de armată cuprinde un batalion de vânători. două regimente de infanterie, opt regimente de dorobanți, două regimente de artilerie, trei regimente de călăraşi, un batalion de geniu având patru companii (o companie căi ferate și telegraf, doua companii sapeuri și o companie pionieri), un escadron de tren şi servicii auxiliare.
Roșior:
Dobrogea constituie o unitate teritorială aparte și are drept garnizoană un regiment de călăraşi permanent şi un batalion de dorobanți. În afara trupelor enumerate mai sus, mai sunt două regimente de rosiori (husari roşii) unul la Corpul 1, celalalt la Corpul 2, menite să constituie cavaleria independentă
Regimentele de linie se compun din trei batalioane. Regimentele de dorobanți trebuiau în principiu, să aibă câte trei batalioane, dar, pentru moment, nu au decât două, cu excepția Regimentului 7 care are trei. Asta face deci douazeci şi trei de batalioane de fiecare corp de armată.
Efective, mobilizare și apreciere generală privitoare la armata română
Contingentul anual al armatei permanente, de repartizat între armata activă și cadrele permanente ale armatei teritoriale este in jur de 12000 de oameni, ceea ce dă, prin urmare, pe trei ani, treizeci și ceva de mii de oameni, dar, așa cum am explicat, la aceasta cifra trebuie adăugate trupele armatei teritoriale, care pot fi considerate ca o prezență permanentă sub arme. Contingentul anual total, având în vedere scutirile și dispensele acordate foarte ușor, este de circa 30 000 de oameni.Dacă scădem cei 12 000 de oameni al armatei permanente, rămân pentru armata teritoriala 18 000 de oameni din contingentul anual dintre care, în principiu, un sfert ar trebui, timp de cinci ani și pentru a nu vorbi decât despre infanterie, să fie în permanență sub arme. În realitate nu este deloc așa.
Chemarea sub arme a dorobanților se face în modul cel mai fantezist, iar în timp de razboi, ea se va face într-un mod și mai fantezist, ceea ce nu-mi inspiră decât temeri privitoare la mobilizarea armatei române. De fapt sunt circa 4000 de oameni conscriși pentru fiecare regiment de dorobanți. Or, acestea din urmă nu au decit două batalioane și prin urmare pot să cuprindă cel mult 2000 de oameni. În plus mulți dintre locuitorii români nu au domiciliu stabil, işi schimba reședința trecând în Austria, in Rusia, parăsind după anotimp muntele pentru câmpie sau invers. În timp de razboi s-ar face așa cum s-a procedat în 1878. S-ar recurge la simpla modalitate de a chema sub arme pe acei care sunt la îndemână până la atingerea electivelor dorite. Statul major general este îngrijorat mult și pe bună dreptate de o asemenea stare de lucruri. El ar dori să consolideze serviciul de recrutare, să numească în fiecare comună un subofițer, şef de recrutare, și să stabilească reguli precise pentru chemarea camenilor sub arme, atât în timp de pace cât și în timp de razboi. Toate aceste probleme sunt deocamdată în studiu.
In realitate, iată efectivele pe care se poate conta. Corpul de armată poate cuprinde maximum vreo 30 000 de oameni, ceea ce dă pentru cele patru corpuri cel mult vreo 120 000 de cameni. Va rămine încă o foarte mare rezervă de oameni, peste 100 000, dar, din pacate, nu și cadre pentru a-i utiliza. În cifre rotunde acesta inseamna o armată de 100 000 de cameni pe care România o poate alinia. Care este forța de rezistență a acestei armate? Ea a dovedit-o in fața Plevnei. Soldatul român este cumpătat, curajos, disciplinat, astfel încât se poate spune că materialul uman este excelent. Ofiţerii sunt inteligenți, în general nu prea muncitori, [...]. Conducerea și ofițerii superiori, în general, au foarte multe lipsuri. Caii sunt rezistenți, deşi nu o arată. Armamentul și materialul de razboi despre care voi vorbi mai de parte sunt suficiente; materialul pentru a doua linie lipseşte cu desăvirşire. Îmbrăcămintea pare mediocră, la fel echipamentul și harnaşamentul.
Impresii de la o mare trecere în revistă la Bucureşti
Am asistat la o mare trecere în revistă a trupelor făcută de rege la București, In onoarea arhiducelui Rudolf, prinț mostenitor al Austriei. O lege specială l-a autorizat pe suveran să alăture. În acest scop, timp de cinsprezece zile, trupele Corpului 2 de armată, cinci regimente de dorobanţi (din cele opt care intră în componența corpului de armată) şi trei regimente de călărași (din patru). Aşadar am vazut cu acest prilej o concentrare extrem de mare de trupe teritoriale.
Trecerea in revistă a avut loc sub o ploaie biciuitoare, rece şi pătrunzătoare care dura de opt zile. Trupele care au trebuit să suporte un cantonament destul de prelungit la Cotroceni, lângă Bucureşti, aveau deci cea mai proastă înfățișare. În plus, au fost luate măsuri foarte defectuoase pentru defilare, care a avut loc pe străzile Bucureştilor. Fanfarele erau astfel asezate incât trupele nu auzeau decât ecouri confuze răsfrânte de clădiri şi de abia puteau ține pasul. În aceste condiții defilarea n-a putut fi, în ansamblu, decât foarte proasta. Totuşi dorobanții, deşi plini de noroi până la brâu, au avut o infățișare destul de militară şi aproape mai buna decit aceea a infanteriei de linie. Roșiorii (un regiment) şi artileria (opt baterii) au defilat foarte bine; călăraşii (trei regimente) - într-un mod ridicol.
Școli. Instituții. Material de razboi, inferioritatea acestuia
În timpul celor câteva zile petrecute la Bucureşti am vizitat câteva școli și instituții astfel ca îmi pot face o părere sumară, este adevarat, dar totodată cât mai exactă, despre organizarea militară a României. Școlile mi-au facut în general o impresie favorabilă. Carțile alăturate acestui studiu oferă toate detaliile care ar fi de dorit asupra recrutării ofițerilor, situației lor, programului scolilor etc. În ceea ce priveşte recrutarea ofițerilor aceasta este aproape identică sistemului folosit în Franța. Armata franceză a exercitat o mare influența asupra armatei române, datorita similitudinilor de origine etnică și a simpatiei firești ce provine din aceasta. Mulți ofițeri români au fost elevi in școlile noastre militare şi programele școlilor militare din Bucuresti sunt aproape identice cu ale noastre.
Ca material de război şi armament propriu-zis România este tributară străinătății. Ea isi fabrică puştile (sistem Peabody) în Austria, la Werndl, si îşi cumpara bateri de la Krupp. Material de câmp există; cel de asediu și de pozitie cuprinde o duzină de pise de calibru mare, slab aprovizionate cu muniții. Acum România fabrică, ea insăși, cartușele și ar vrea sa-și facă singură furgoanele; pâna acum însa a cumparat câte puțin de peste tot. Am vizitat Arsenalul care este foarte mediocru din toate punctele de vedere. O țară care cheltuieste 30 de milioane pe an pentru bugetul său militar și care intretine cu această sumă relativ mică o armată destul de mare nu poate avea, se înțelege, un material de razboi prea complet. Ceea ce reproșez eu materialului cu care este inzestrata armata română este mai puțin insuficiența acestuia, cât mai ales, lipsa unui sistem unitar de dotare. Am observat câteva trasuri nenorocite, de toate tipurile posibile, și în rezumat la Arsenalul din Bucuresti, singurul din regat, nu există decât o adunătură foarte săracacioasă care dealtfel nu are alt merit decât acela al ciudăţeniei.
Cauze ale deficiențelor din armata română
Aceasta stare de lucruri este mărturia nu numai a lipsei totale de bani, ci și a derutei din sânul conducerii supericare a armatei. Acesta dezordine evidentă, împreună cu incapacitatea ofițerilor superiori, este desigur una din principalele cauze ale deficiențelor din armata română. Ofițerii se plâng amarnic şi unanim de a avea în frunte un ministru civil - domnul Brătianu, care în funcția sa mai adaugă și pe acelea de presedinte al Consiliului şi de ministru al afacerilor străine. Nu incape indoială că armata română, în procesul de transformare atât de însemnat prin care trece astazi, ar trebui să aibă în fruntea sa un general, care sa-i consacre cu consecvență, timp de cițiva ani, toată energia și talentul său. Regele pare să facă mult pentru armată; dar activitatea sa este mai degrabă una de comandament decit de organizare. Necesitatea de a remedia această stare de lucruri, în același timp nevoia de a concentra serviciile de stat major şi chiar de a le crea, au dus la finele anului 1882 la constituirea Statului major general, în fruntea căruia se află în prezent generalul Fălcoianu. Până acum acest Stat major general n-a facut altceva decât să se instaleze; dar el cuprinde elemente inteligente si se poate crede că va aduce mari servicii. Perspectiva îi este deschisă. El va trebui să modifice toate aceste conditii de recrutare şi de chemare sub arme a oamenilor din armata teritorială, care așa cum am explicat mai sus, lasă cu totul de dorit; să reglementeze toate problemele de mobilizare şi de transport care până acum au fost doar în faza de studiu şi încă destul de superficial. Încă nu a fost făcut un plan de mobilizare. Unul din ofițerii Statului major general român mi-a spus că ar fi nevoie de circa cinsprezece zile ca armata română să fie complet gata. Acest termen ar putea părea destul de lung date fiind condițiile neprielnice în care se află România față de cele două puteri vecine ei și, în plus, este neindoielnic faptul că defectele sistemului de recrutare ar provoca surprize foarte supărătoare la constituirea armatei de campanie.
Generalul Falcoianu, şeful Statului major general este, se zice, și pare foarte inteligent; însă îi lipsește oarecare prestigiu și autoritate; el este tot atât de civil ca și militar. Fost elev al Școlii centrale franceze, inginer, director al căilor ferate, el și-a consacrat o mare parte din viața sa şi din timpul sau altor lucruri decât meseriei armelor. Adevărul este că România duce lipsa unor oameni, n-aş zice chiar superiori, dar măcar capabili să ocupe funcții militare mari. Ofițerii români sint primii care o recunosc. Când s-a dorit crearea unei armate adevarate a trebuit să se pună capăt cu hotărâre privilegilor enorme din timpul vechiului regim și să sefacă avansările după o anumită ierarhie. Corpul de ofițeri, asa cum am aratat mai sus, fiind altadata rău recrutat, a facut ca hazardul lucrurilor și războiul să ridice la grade superioare si în consecința, la funcțiile cele mai înalte oameni de care astăzi se miră toată lumea că-i vad acolo. Unul din generalii pe care răzbelul din 1878 1-a pus cel mai mult în evidență este acela care comanda Corpul 2 armata de la București, generalul Cernat, care comanda divizia română la Plevna. El are una dintre reputațiile de nulitate cele mai bine stabilite din câte există și aceasta pare justificată. Armatei române trebuie să i se mai acorde un răgaz de câțiva ani pentru a permite tinerei generații să avanseze. Ea a și început să se ridice prin inteligență și muncă la gradele de locotenent-colonel și de colonel. Se pare ca în sânul ei se vor gasi oameni la înălțimea funcțiilor ce le sunt incredințate.
Generalul Ștefan Fălcoianu (6 iunie 1835- 22 ianuarie 1905):
Flotila
Un element de care nu am vorbit încă și care, deși slab, merită totuși măcar să fie mentionat în cadrul forțelor armate ale României, este flotila. Ea se compune din 9 nave de tonaj diferit: două torpiloare și șapte șalupe cu aburi, pentru serviciul de poliție pe Dunăre. Navele au în general un tonaj foarte mic. Cel mai mare, “Ștefan cel Mare", este un iaht de 57 m lungime, înarmat doar cu patru tunuri de 8 cm. Cel mai mare calibru care figurează în marina română este de 9 cm. Ceea ce este demn de luat în seama în această marina sunt două torpiloare construite la Yarrow, în Anglia, şi care ating 15 noduri. Fiecare a costat câte 75 000 lei. Cele șapte șalupe cu aburi sunt socotite tot, de asemenea, torpiloare. Ele sunt înarmate fiecare cu o mitraliera Nordenfeldt. Așa mică cum este, această marină inspira îngrijorare Austriei, care caută să-și mărească flota de pe Dunăre. Marinarii români mi-au părut foarte îngrijiti. Multi ofițeri de marină vin de la școala noastră din Brest.
Independent de chestiunile militare de ordin general care preocupă armata română, ca toate celelalte armate dealtfel, două sint problemele care par să agite in mod deosebit şi să despartă mult spiritele în România. Sub acest titlu cred ca trebuie să le semnalez: problema Dobrogei și aceea a fortificațiilor Bucureștilor
Dobrogea
Având în vedere că prima este o chestiune de politică despre ca n-am să spun prea multe lucruri. La Congresul de la Berlin, în sedința din 28 iunie, prințul Gorceakov a enumerat avantajele create României, după cum urmează: recunoaşterea independenței ei, distrugerea fortăreţelor care-i amenință securitatea, stipularea în favoarea ei a unor eventuale anexiuni care să-i asigure Delta Dunării, teritoriul Dobrogei şi un port comercial bun la Marea Neagră. Toate aceste foloase, reale dealtfel, fuseseră aproape contrabalansate de obligațiile acestei noi posesiuni [...]. Românii au acceptat cu curaj obligațiile şi, de pe acum au făcut multe pentru noua lor posesiune, atât din punctul de vedere al colonizării cât şi al asanării. Portul Constanța crește ca importanță pe zi ce trece si fară îndoială, într-un viitor mai mult sau mai puțin depărtat, va deveni un port destul de frecventat [-].
Fortificațiile Bucureștilor
Împreună cu problema Dobrogei, de care nu m-am ocupat decât în treacăt, cea a fortificațiilor Bucureştilor este una care preocupă cel mai mult armata română și s-ar putea spune întreaga națiune prinsă și dezbinată de certurile de partid. Nu sa uitat că anul trecut guvernul român a chemat la Bucureşti pe generalul Brialmont pentru a-i solicita oficial o consultație în această privință. Prezența generalului belgian în România a dat loc unor numeroase incidente şi la recriminări amare din partea Austro-Ungariei şi, in cele din urmă, în Belgia generalul Brialmont a fost scos din activitate. De atunci, domnul Brătianu - ministru de razboi şi preşedinte al Consiliului - pare să fi abandonat chestiunea, și acesta nu este cel mai mic reproș pe care i-1 fac adversarii săi. Fără a intra în detalii, se pot spune urmatoarele despre aceasta chestiune: nu există țară care din punctul de vedere al apărării teritoriului său să se afle intr-o situație mai proastă decit România. […]
Adâncimea redusă a României nu permite armatei sale nicio manevră. Dar dacă si situația României este una din cele mai proaste din câte pot fi, nu e nici o alta națiune care să aiba de urmat o politică externa așa de limpede. În cazul unui război între Austro-Ungaria si Rusia, dacă România are contra ei una dintre aceste puteri, poate fi sigură ca o va avea pe cealaltă de partea ei. Atât una cât și cealaltă dintre aceste mari puteri sunt interesate să o aibă ca aliată, mai întâi pentru ca o armată de 100000 de oameni nu este niciodată de dispretuit și, în plus, pentru că România poate amenința în puncte foarte delicate una sau alta din cele două frontiere, rusă şi austriacă, care în aceste puncte vor fi prea puțin sau deloc aparate. Singura politică ințeleaptă a României este, aşadar, de a se abține în principiu de la orice atitudine pentru a se putea alinia, în mod folositor la sfârșitul răfuielii, de partea celui mai puternic. Nu aceasta a fost însă politica pe care au urmat-o românii în ultimul timp, pentru ca ei par a se apropia de Austria și au cerut chiar intrarea lor în marea alianţa austro-germană. Regele stăruie mult în această idee, se poate spune chiar în mod exagerat, şi s-a comentat foarte mult atenția pe care a aratat-o la București faţă de arhiducele Rudolf, prinț imperial al Austriei, atentie pe care a impins-o până la a defila prin fața acestuia la paradă. Totusi politica Romaniei este, după cum am mai spus, atât de fixată, încât pare imposibil ca aceste aparențe să nu fie mai degrabă amăgitoare decât reale și la Bucureşti am avut confirmarea acestei impresii din surse foarte diverse.
În aceste condiții, dacă este vreo capitală în care fortificațiile se impun ca o necesitate absolută aceasta este București. Este un oras mare, unde guvernul a efectuat concentrări masive din toate punctele de vedere, și când România va fi lovită aici, va fi lovită în inimă. Dacă în cazul unui război, cu unul dintre puternicii săi vecini, România nu va fi ajutată, atunci ar fi cu totul inutil de a cheltui atâția bani doar pentru a amâna un sfârșit inevitabil. Ar fi chiar mai daunător căci, din pacate, fortificațiile, oferind trupelor în campanie irezistibila tentație de a se refugia în interiorul lor, din cauza acestui fapt, armata română va fi nimicită și mai de vreme. Dar cum România nu va face război singură și cum ea este cu totul sigură de a avea un aliat puternic, oricare ar fi acesta, toate îi impun să-și creeze un loc sigur în care să poată adăposti, timp de câteva săptămâni guvernul, bogățiile sale și chiar, trebuie so spunem, întreaga sa armată sau o parte din aceasta. Aceste motive au fost invocate de generalul Brialmont în Belgia pentru a fortifica Anversul. Mi s-a părut că gruparea ofițerilor inteligenți de la Marele stat major român a fost foarte convinsă de aceste idei. Cea mai mare dificultate o constituie problema banilor.
Construirea unor fortificații în jurul unui oraş aşa de întins ca București va fi, în mod inevitabil, foarte costisitoare. După cum mi s-a părut, Marele stat major român n-a fost mulțumit decât de raționamentul consultației generalului Brialmont. Generalul a fost intrebat în ce fel, în cazul special al Bucureștilor, ar putea construi în jurul acestui oraş o fortificație, oferind bineînțeles cea mai mare securitate posibila, dar mai ales în cele mai avantajoase condiții pecuniare. Generalul a adus cu sine planul ideal al unui oraş fortificat, pe care geniştii români 1-ar fi putut prelua, pâna la un anumit punct, din tratatele de specialitate, şi n-a rezolvat nici una din problemele speciale pe care le comportă construirea unor fortificații convenabile în jurul capitalei. Problema, deşi foarte la ordinea zilei, este lăsată la o parte de guvern si nu voi mai insista aici asupra ei. Este sigur faptul că pentru apărarea Bucureștilor se vor putea folosi mlastinile aproape de netrecut care înconjoară orasul; poate că se vor putea înlocui unele forturi prin lucrări semipermanente etc. dar, în orice caz, se pare că cheltuielile pentru o fortificație atât de extinsă n-ar putea să se soldeze cu mai puțin de 80 de milioane, și pentru un stat al cărui buget militar anual este de circa 30 de miloane, se ințelege că o asemenea cifră, dată de persoane competente, lasă de gândit, oricare ar fi de altfel necesitatea de a face ceva in această direcție.
Anexez acestei lucrări colecția completă, în două volume, a legilor și regulamentelor militare în vigoare actualmente în România. Această colecție mi-a fost dată de un ofițer al Marelui stat major român. În aceste volume se gasesc toate detaliile posibile referitoare la organizarea militară a acestei țări.
As fi putut să stărui asupra câtorva dintre punctele tratate aici; dar, independent de faptul că cele mai interesante dintre acestea au fost deja studiate cu multă competența în “Revue militaire de l'étranger", eu am vrut să mă mărginesc doar la impresii personale culese în timpul călătoriei pe care am facut-o. Harta alăturată, care de asemenea mi-a fost oferită, indică în mod foarte clar și precis diviziunile teritoriale ale regatului. Sper că ea va fi utilă Statului nostru major general.
La Bucureşti am cumpărat câteva fotografii cu soldați români, ce se pot gasi de asemeni alăturat. Ele oferă o imagine foarte exactă a uniformelor reglementare actualmente in România.
Nu vreau să termin acest studiu fără a menționa cu recunoștință amabila primire de care m-am bucurat la Bucureşti din partea ofițerilor români. Cu toate că, în mod cert, influența noastră în această țară a scăzut din cauza razboiului din 1870-1871 şi datorită prezenței pe tron a unui principe german, ea nu rămine mai puțin intensă și mi-a făcut plăcere să o constat.
Capitan BLANCHE, ataşat militar adjunct
[Rezoluție:] Văzut.
Viena, iulie 1884
Locotenent-colonel, ataşat militar la Viena,
De Salles"
Arhivele statului București, Service historique de l'armee- Vincennes, Roumanie, E.M.A. 2-e Boureau,Etudes des Missions, 1834- 1886
Comentarii
Trimiteți un comentariu