III. Bateria Perseverența. Scufundarea canonierei cuirasate ”Podgoriçe”
La declanșarea războiului, flota otomană avea o superioritate clară. Vapoare cuirasate, construite în șantiere de prestigiu ale perioadei, dominau Marea Neagră și Dunărea. Prin contrast, flota rusă era inexistentă pe Dunăre si slab reprezentată la Marea Neagră, în principal datorită restricțiilor impuse după războiul Crimeei.
Dacă flota maritimă otomană a susținut cu succes portul Batumi, împiedicând căderea sa în mâinile rușilor, cu totul altfel s-au petrecut lucrurile pe fluviu. Hobart Pașa descrie succint situația:
„Cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului am fost trimis să examinez Dunărea din punct de vedere profesional și curând mi-a fost limpede că se pot face multe având la dispoziție experiența nautică și materialul splendid din care este făcut marinarul turc, dacă este folosit în mod corespunzător. Dar vai! Am constatat că, spre deosebire de părerile Majestății Sale Sultanul, a fost urmată o linie de acțiune care arăta că încăpățânarea dusă la extrem și cea mai grosolană ignoranță predominau în consiliile celor care aveau comanda supremă pe fluviu. Am constatat că sfaturile mele și ale ofițerilor turci competenți, aflați în poziții relativ subordonate ca și mine, au fost cu totul ignorate și că nu au fost luate măsuri elementare pentru a împiedica progresul inamicului în România și, mai târziu, trecerea lui peste Dunăre aproape fără opoziție.
În ziua în care a fost declarat războiul, mă aflam la Rusciuc, cartierul general al armatei turce. Cu acea ocazie am făcut un ultim efort, înaintând câteva propuneri a căror validitate a fost confirmată de evenimentele ulterioare și mi-a fost clar că ar fi oprit înaintarea inamicului. Pur și simplu mi s-a spus să mă ocup de treburile mele și mi s-a ordonat să mă prezint imediat la postul meu de comandă aflat la Sulina.(...).
Când am sosit la Tulcea, un orăşel de lângă gura Dunării, încă deţinut de turci, am găsit telegrame de la cartierul general de la Rusciuc, întrebând dacă Hobart Paşa trecuse de Braila și Galați, ordonând ca, în cazul în care se întâmplase acest lucru, să părăsească imediat Dunărea. Nu pot să-mi exprim îndeajuns supărarea, căci chiar în acel moment aș fi putut aduce în amonte câteva vapoare de război staționate la Sulina. Ar fi urmat înaintarea spre Galați, iar podul de acolo ar fi fost cu siguranță distrus. A fost greu pentru sultan și guvernul lui, greu și pentru mine să văd astfel de șanse magnifice aruncate. Din acel moment am tremurat pentru rezultatul războiului. Am simțit că, deși turcii aveau o armată splendidă și o flotă de primă clasă cu care puteau să se mândrească, încăpățânarea și prostia comandanților vor produce cu siguranță un dezastru. Din păcate, prognozele mele s-au adeverit. În război, prima lovitură este jumătate din bătălie și a fost trist să văd aceste trupe glorioase depășite de la bun început. Majestatea Sa Sultanul în înțelepciunea sa i-a pedepsit pe bună dreptate pe acești oameni care, în loc să acopere neamul turcesc cu glorie prin faptele armatei sale, au fost cauza înfrângerii celor mai bune trupe din lume. Rușii ar fi putut și ar fi fost bătuți, dacă mijloacele aflate în mâinile celor care comandau armata turcă ar fi fost utilizate în mod corespunzător. Cu toate acestea, nu este treaba mea să comentez astfel de chestiuni.” (Augustus Charles Hobart-Hampden -"Sketches From My Life” London Longmans, Green & Co. 1887)
Cu toate că unii autorii îl numesc pe Hobart Pașa comandant al flotei otomane de pe Dunăre, în realitate era consilier cu probleme navale al guvernului otoman (“naval adviser to the turkish government”- în original) și comandant al escadrei staționate la Sulina. Aceste chestiuni pot fi aflate parcurgând volumul său de amintiri "Sketches From My Life”.
Au fost cinci canoniere din clasa menționată mai sus: ”Feth-ül İslâm”, ”İşkodra”, ”Böğürtlen”,
”Podgoriçe” si ”Semendire”. Caracteristici tehnice: deplasament 335 tone, lungime x lățime x pescaj 31,5 x 9,8 x 1,7 m, viteză 8 nd., echipaj- 50, armament două tunuri cal. 150 mm.
“De la începutul războiului ”Podgoriçe” intercepta navigaţia pe Dunăre, executa trageri asupra localităţilor de pe malul românesc, constituind un pericol pentru navele proprii, pentru populaţia din satele dunărene şi pentru oraşul Calafat. Adăpostul său era în afara razei de acţiune a bateriilor de coastă româneşti, undeva în apropierea insulelor păduroase de lângă ostrovul Chiftele, dintre Arcer Palanca şi Vidin. Chiar dacă ar fi fost lovit, proiectilele tunurilor de câmp nu aveau nici un efect asupra cuirasei sale. Pentru a putea fi scufundat erau necesare torpile sau obuze de mortiere care să-i străpungă puntea”. (“Contribuţii la istoria marinei române” autori Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu)
Aflat la Izlaz, Ion N. Lahovari povestește intâlnirea sa cu o canonieră a clasei staționată la Nicopol:
”A doua zi după sosirea noastră, încă din zori, artileria a început să stabilească amplasamente pentru tunurile ei, în două locuri diferite. Am asistat, curios, împreună cu mai mulți camarazi, la amplasarea bateriei. Soldații, ajutati de tăranii rechiziționați, lucrau într-o atmosferă febrilă, săpând pământul, plasând gabioane, faşine, când un țăran spuse dintr-o dată căpitanului: - Domnule, iată un vas care vine de la Nicopole. Hotărât lucru, țăranii noştri aveau o vedere extraordinar de pătrunzătoare. Oricât de mult s-ar fi străduit ofițerii noştri să sondeze orizontul, oricât ar fi încercat să-şi pună binoclurile la punct, era clar că nu vedeau absolut nimic. - Te înşeli, i-au răspuns ei bătrânului țăran, care le tot arăta un punctuleț negru, aflat foarte departe, în aval. -Vapor, domnule, vapor! repeta cu certitudine bătrânul. După câteva clipe, ofițerii au fost nevoiţi să recunoască că el avea dreptate. Micuțul obiect negru care se apropia devenea treptat tot mai mare. Era într-adevăr unul dintre cele două monitoare de la Nicopole care venea spre noi. Cum cavaleria nu avea nimic de-a face în dialogul care urma să se angajeze între bateria românească şi monitorul turc, s-a sunat încălecarea pentru a fi îndepărtat regimentul şi trimis în afara zonei de foc. (…) Au fost trimişi de acolo țăranii, si infanteriştii care lucrau la construirea bateriei; tunurile erau încărcate, îndreptate spre obiectiv; servanții fiind la posturile lor, toată lumea se afla în aşteptare. În ceea ce mă privea, stând în picioare, puțin în spatele piesei de artilerie dinspre partea dreaptă, înarmat cu binoclul de campanie, îl priveam venind pe micul monitor care când apărea şi dispărea, ascuns de sinuozitățile fluviului, apoi îşi arăta iarăşi cele două mâneci (coșuri n.r.) de vânt groase, vopsite în negru, pe care le vedeai alunecând printre sălcii, de-a lungul frumoaselor insule înverzite. În sfârşit, vasul ajunse la înălțimea noastră. Se auzea huruitul maşinilor, bătăile elicei. I-am văzut foarte bine pe pasarelă pe comandant, un ins gras, şi pe alţi doi oameni, stând lângă el. Ne-au întors cu neruşinare spatele şi, cu lornietele la ochi, îi priveau pe militarii din postul turcesc care ieşiseră din redută şi din tranşee şi le prezentară armele. O lovitură bine tintită a tunurilor noastre i-ar fi putut mătura de pe punte pe cei trei ofițeri, complet descoperiți şi fără nicio protecție pe pasarelă, şi, în plus, şi o bună parte din postul inamic. Însă noi nu am tras. Nu pentru că noi am fi vrut să reînnoim schimbul eroic de politețuri de la Fontenoyl sub forma: „Domnilor turci, trageți domniile voastre primii!". Însă ordinul ministrului de Război era formal. Chiar dacă se schimbaseră deja focuri la Calafat şi în alte puncte, nu trebuia ca noi să facem primii acte de ostilitate; guvernul nostru voia să-i dovedească mamei Europa, care ne trata întotdeauna ca pe nişte băiețaşi, că răutăciosul turc fusese cel care a început şi nicidecum micul şi bunul romăn. Şi aşa am lăsat monitorul să-şi continue liniştit drumul. Iar el ne-a depăşit puțin; îl vedeam foarte bine ieşind dintre sălciile de pe insulă, care îl mascau. Cei trei ofițeri tocmai coborau pe pasarela; trupa blockhaus-ului dispăru imediat din câmpul nostru vizual.
Deodată, un nor foarte alb apăru pe flancul drept al monitorului. Aproape imediat, am văzut ivindu-se în partea dreaptă, la înălțimea corpului de gardă, un nor de praf şi de fum; obuzul, un puternic proiectil de marina, a făcut praf un soldat, a traversat ca prin hârtie zidul de nuiele al căsuței, a demolat soba, a traversat şi celălalt zid şi a răsturnat o santinelă care se găsea în spate, fără a-i face vreun rău, dar sfâşiindu-i toată partea de jos a mantalei.
Riposta, bineînțeles, nu s-a lăsat aşteptată. Piesa de artilerie lângă care mă găseam a tras imediat ce a fost văzut fumul de la prima lovitură. Obuzul a plecat cu un şuierat strident. În urma lui s-a strigat ,,Bravo!" El a atins peretele vasului, fără a reuşi, bineînțeles, să străpungă blindajul. S-a auzit apoi o scurtă comandă: „Cu brațele, înainte!"; servanții au împins roțile şi au repus piesa de artilerie în poziția de tragere. Apoi s-a reîncărcat. A sosit imediat la noi un al doilea obuz turcesc, de data aceasta mult mai aproape de locul în care mă găseam. Acesta a traversat acoperişul magaziei aflate în dreapta noastră şi a ajuns drept în mijlocul chesoanelor bateriei. Din fericire, a căzut lângă un cheson, şi nu pe el. Şi iarăşi, din fericire, nu a explodat, explozia lui putând face să sară totul în aer, oameni, tunuri, obuze. S-au mai schimbat apoi câteva lovituri, după care vasul a virat şi s-a întors la Nicopole, ofiţerii lui dând socoteală de rezultatele recunoaşterii efectuate.
Comportamentul oamenilor în această primă mică ciocnire a fost perfect, ei manevrând piesele de artilerie cu mult sânge rece, cu calm, dar şi cu precizie, ca la un exercitiu.” (”Amintirile unui voluntar din Armata Romana- Ion N. Lahovari).
"Vasul se pregătea de plecare; puntea era atât de curată, încât m-am simțit constrâns să-i cer scuze locotenentului că am călcat-o. Marinarii purtau un echipament asemănător celui folosit în marina britanică, iar tunarii, uniforma artileriei de fort. O companie de chasseurs a venit la bord, aducând două tunuri ușoare Whitworth. Un mecanic scoțian, cu păr roșu, mirosind a whisky, îmbrăcat cu o jachetă murdară, alb-galbenă mi-a dat acest avertisment în schimbul unui pachet de tutun: "Ceva se întâmplă astăzi, domnule; fiți atent, vine furtuna!”. Când am pășit pe țărm, cele două monitoare au început să urce fluviul ca niște gândaci uriași și veninoși în căutare de pradă." (Frederick William von Herbert- ”The defence of Plevna, 1877").
”Această canonieră fusese obiectul urmăririlor zilnice ale bateriilor noastre după malul stâng al Dunarii; trei tunuri de 15 cm isi încercaseră focul lor pe la inceputul lui septembrie, în zadar, deoarece vasul se ținea în necontenită mișcare și chiuirasa lui era prea tare pentru artileria noastră de câmp, așa că după 15 zile se renunță la serviciul lor. Dar, din motive necunoscute, fie lipsă de munițiuni pentru tunuri ori de materiale pentru mașină, la care se adaugă si izolarea ei deplină în susul Dunarii, cu retragerea tăiată la vale, ”Podgoriçe” iși caută de timpuriu adăpost, refugiindu-se împreună cu remorcherul de lemn ”Socrate” şi cu două şlepuri, in canalul îngust ce desparte Insulele Chiftele de malul drept al Dunării. Din momentul acesta, soarta- i era hotărâtă şi orice măsuri de siguranță de prisos. Intr-adevăr, comandantul ei puse de se bară canalul prin piloni bătuți în apă şi legați cu sârmã, aşezați apoi perpendicular pe axul longitudinal al vasului, două grinzi mari, ale căror capete dinafară erau plecate spre apă şi legate cu sârmă, ca să răstoarne bărcile care s-ar fi încumetat să-l atace. Cu modul acesta se puse la adăpostul oricărui atac de torpile; o încercare de a fi luată la abordaj rămase de asemenea infructuoasă, doi ofiteri ruşi însoțiți de 40 soldati, veniseră în noaptea de 12 septembrie de la Corabia, cu gândul să o atace, dar găsiră drumul inchis şi fură nevoiți să se întoarcă.
Maiorul D.N. Maican fu însărcinat cu urmărirea ei şi, după o recunoaştere ce făcu la 1 octombrie, nu întârzie a o descoperi, ascunsă de sălciile Insulei Chiftele, la trei km mai sus de Arcer Palanca și a-i fixa pozițiunea cu ajutorul unui observator aşezat in Insula Canapa. De la depărtarea la care Podgorita se afla de punctul unde aveau să se instaleze bateriile, tunurile de cimp nu puteau avea nici un efect asupra chiuirasei sale; experiența fusese deja făcută; rămânea să se atace prin mortiere partea cea mai slabă, puntea, asupra căreia proiectilele aveau să cadă vertical.
S-a ales locul pentru instalarea bateriei, la 1850 m distanță de bastiment, la spatele unei ridicături de pământ, care forma un parapet natural, adapostit de altfel şi de o perdea de sălcii. In apropiere se construiau doua bordeie pentru garda pichetului Râiosul. Cum materialele nu existau prin imprejurimi, s-a adus fierăria din Craiova şi lemnăria din Turnu Severin, instalându-se un atelier la Ciuperceni, pentru a nu se atrage atenția turcilor. La sosirea lor, marinarii adânciră terenul la 2,7 m, sub direcția locotenentului Perticari, pentru aşezarea platformei mortierelor, pe când alții, sub aceea a maiorului Maican, ridicară la capătul Insulei Canapa, un observator, care fu legat printr-un fir izolat cu bateriile de mortiere.
Maiorul Nicolae Dumitrescu Maican:
Construcția, incepută la 21 octombrie, a durat 14 nopți, în cea mai mare linişte. La 4 noiembrie era gata. Bateria a primit numele ”Perseverența”. În această zi s-a primit de la comandantul diviziei, la Râiosul, următoarea telegrama:
"Conform ordinului no. 377 al comandantului corpului de armată, vă comunic că sunteți autorizat să începeți bombardarea monitorului când veți fi gata. Aveți facultatea de a alege ziua şi ora; anunțați numai cu trei ore inainte". lar la 6 noiembrie, lt-ul colonel Gorjan, comandantul trupelor din Ciuperceni, telegrafiază maiorului Maican, la pichetul Râiosul:
"Va comunic că atât batalionul aşezat ca trupă de sustinere a bateriei de mortiere, cât şi bateria din artileria de câmp, au primit ordin a primi instrucții de la d-voastră în timpul luptei". Această baterie era compusă din trei tunuri de 9 cm, din bateria 3 a regimentului 1 artilerie, care s-au aşezat două la pichetul Canapa şi unul intr-un punct intermedier, între pichet şi bateria Perseverența; ea era indreptată în contra bateriei inamice, care proteja canoniera, deşi nu se putuseră determina nici numărul şi nici felul tunurilor acestei baterii.
În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, sublocotenenţii Mănescu Constantin şi Mardari Nicolae, împreună cu 32 de marinari, destinați ca servanti, aduc de la Bateria Renasterea trei mortiere pe care marinarii le legară, sub directia lt. Contescu din artilerie, cu lanturi şi cu pirghii tari sub osia unor antetrenuri de asediu; în acelaşi timp se carară în trei furgoane si munitia necesara, câte 200 de lovituri de piesă. A doua zi de dimineață, se primeste de la lt-colonel Gorjan un stilp înalt străbătut de lungi cuie de lemn, care se instală ca observator de ochire in apropierea bateriei. Mortierele se puseră sub comanda ofițerilor de mai sus astfel: no.1, locotenentul Perticari, no.2, sublocotenentul Mardari, no.3, sublocotenentul Mănescu.
Focul se începu in ziua de 7 noiembrie; o ceață groasă care împiedica vederea, nu s-a ridicat decit pe la orele 11, când maiorul Maican trecu in ostrovul Canapa, pentru a dirija tragerea. Cu ajutorul unei lunete se observară detaliile canonierei, ale cărei suprastructuri era demontate pentru a nu se zări pe deasupra sălciilor, apreciindu-se distanta cu triunghiului format din pozitiile ocupate de observatorul din Canapa, canonieră si mortiere. Primele proectile căzută în apă, dar cum loviturile bateriei de camp se amestecau cu loviturile mortierelor și împiedecau regularea tragerii, li se ordona sa tacă.
Turcii raspunseră de pe mal prin focurile unei baterii Whitwortht, a cărei preciziune era destul de mare. Sub focul ei, maiorul Maican trecu din observator la baterie pentru a controla incarcăturile şi luă apoi cu dinsul trei soldați telegrafişti care instalară un post telegrafic in insula, legâindu-l cu bateria. Primele lovituri fură bune; se continuă atunci cu tragerea mortierele rând, pină la orele 3.40 pm. când se ordonară focuri de salve. Focul ținea astfel de vreo două ore când la a 77-a lovitură, se văzu pe puntea canonierei un fum gros la provă, urmat de o detunatură; puțin după aceea se putu observa cum bastimentul începe să se scufunde prin provă. Atunci incepu și echipajul să-l părăsească, ascunzându-se pe mal. Canoniera mai fu lovită de trei ori după ce se trăseseră 112 focuri; cu dânsa s-au dus la fund remorcherul şi şlepurile. Turcii părăsiseră locul după ce focul lor abia reuşise să rănească un singur om. La 4.30 seara, totul reintrase în linişte şi se putu telegrafia rezultatul generalul Lupu, comandentul corpului de armată, de la care maiorul Maican primi a două zi, opt noiembrie, urmatoarea telegramă, cu no. 19: "Te felicit pentru inteligența conducerii operațiunii, sfărâmării şi scufundării monitorului. Am raportat pe dată faptul M.S. Domnitorul. Prezentați-mi pe dată, prin comandantul diviza ofițerii şi gradele inferioare care merită recompense".
Acest succes era cu adevărat un fapt însemnat de război, căci turcii nu mai aveau pe toata Dunărea de sus, nici un mijloc de apărare şi şalupele noastre putură efectua, de aci înainte nesupărate, transporturile de trupă, munițiuni și proviziuni, pe toată întinderea ei, de la Vidin pină la Nicopole. Grație inerției comandanților săi, care făceau un contrast atât de izbitor cu mişcările armatei lor de uscat, cum şi incapacității lor, flotila turcească de canoniere şi de monitoare chiuirasate, al cărei rol putea fi atat de hotărâtor, este sacrificată de la început fără nici un folos.” (...)
” Îndată ce armata română care împresurase Vidinul a ocupat teritoriul in care se aflau înecate canoniera Podgorita, vaporul Socrate şi şlepul, s-a născut ideea de a se scoate acele vase, dintre care cele doua din urmă nu aveau mari stricăciuni. In acest scop, locotenent- colonel Maican, primind ordinul marelui cartier de a propune măsuri pentru scoaterea lor, se exprimă astfel în raportul său din 19 ianuarie 1878 către maiorul general al armatei:
"Scoaterea vaporului Socrate și a şlepului se va putea face cu înlesnire în primăvară şi cu mijloacele ce are flotila la Calafat şi cu o cheltuială maximă de 1000 lei. "Pentru monitor. operația scoaterii vaporului Socrate şi a şelpului vor învedera măsurile ce trebuiesc luate. În fine, totalul scoaterii acelor 3 vase se va putea face cu o cheltuială maxima de 15.000 lei.
Dar, curând după aceasta, locotenent-colonel Maican fiind mutat în aceeași lună, locotenent- colonel Murgescu fu însărcinat să execute aceste oparații; el estimă însă că cheltuielile s-ar ridica la vreo 50 000 lei, dar cu toate că se cheltuiseră 25 145 lei, cu toate că se aduseseră la lucru 200 grade inferioare, opt ofițeri, toți maeştrii şi piloții cum şi tot materialul arsenalului flotilei, nu reuşese să scoată nici-unul, lucrările începute în martie sunt părăsite în septembrie, considerindu-se ca imposibile. Vaporul şi șlepul au fost totuşi scoase în anul următor. ( ”Marina Romana in sec. XIX”- C-amiral Nicolae Negrescu)
”Au mai fost scufundate prin tir de mortiere încă trei nave ce se aflau în acelaşi adăpost cu canoniera. Două dintre acestea erau şlepuri de transport folosite de armata otomană. A treia navă era remorcherul cu zbaturi ”Ceylân”. Acesta din urmă are la rândul său o istorie interesantă: a fost construit de către Thomas Hepple & Co pe şantierul Low Walker din Newcastle upon Tyne în anul 1871. Denumit “Socrates” a fost utilizat în apele otomane de către Sotirios Hazzoupoulos din Manchester până în anul 1874, când a fost vândut Guvernului Imperial Otoman… Navele scufundate au fost ranfluate după război şi vândute unor beneficiari necunoscuţi. Dar Marina Otomană listează din nou un remorcher numit ”Ceylân” cu începere din 1880 şi până în 1909, când a fost dezmembrat. Ar putea să fie aceeaşi navă.” (”Flota Militară Otomană pe Dunăre în 1877” - arh. Dorin Paul Bucur).
Dioramă a Bateriei Perseverența aflata la Muzeul Marinei Române din Constanța:
Monumentul dedicat victoriei din 9 noiembrie 1877:
Monumentul este destul de greu de localizat deoarece este inconjurat de o vegetație deasă. Dupa cum se observă, este așezat pe un teren plat la câțiva zeci de metri de Dunăre. În mod evident, nu acesta este locul în care au fost amplasate cele trei mortiere, poate fi punctul de observație sau locul unde au fost amplasate tunurile Krupp cal. 87 mm din bateria de acoperire. Se poate ajunge la monument venind pe drumul 533, traversând satul Ciupercenii Vechi pe str. Șalupei, apoi continuând pe un drum neamenajat paralel cu Dunărea. Coordonate: 43 52'48.1''N 22 50'49.8''E
Ce navă de razboi otomană a fost scufundată la 8 noiembrie 1877?
Întrebarea poate părea ciudată având în vedere faptul că sursele românești indică numele canonierei, locul și circumstantele acțiunii. Problema este că cele de mai sus nu se reflectă în sursele turcesti și ruse. Acestea NU MENȚIONEAZĂ scufundarea unei nave otomane în noiembrie 1877 lângă Vidin.
Sursele turcești și ruse notează faptul ca două canoniere otomane au fost capturate de ruși la Nicopole în data de 16 iunie 1877, odată cu ocuparea cetății. În septembrie- octombrie 1877, navele au fost repuse în serviciu sub pavilion rusesc fiind redenumite ”Șiștov” si ”Nikopol”.
”In timpul cuceririi orașului Nikopol, (”Podgoriçe” n.r.) a fost capturat de trupele ruse împreună cu monitorul turc de același tip, ”Işkodra”. Ambele monitoare erau imobilizate, cu punțile arse, cazanele sparte și cabinele degradate. Mașinile aveau nevoie de piese de schimb care au fost comandate de urgență de autoritățile ruse la Marsilia. Reparația a fost efectuată de echipajul fregatei „Svetlana”. Drept urmare, ambele monitoare au fost puse în serviciu operativ într-o perioadă de cinci săptămâni. La 24 septembrie 1877, cele doua vapoare au fost incluse în Flota Mării Negre ca monitoare. Monitorul ”Podgoriçe” a fost rebotezat ”Nikopol”( "Никополь") , iar ”Işkodra” a devenit monitorul ”Șiștovo”("Систово"). În septembrie 1877, patru tunuri de 4 livre md. 1867 au fost adăugate navelor, iar în 1878 tunurile turcești existente de 24 de livre au fost înlocuite cu tunuri de 6 inch md. 1867. La 8 decembrie 1879, monitorul ”Nikopol”.a fost dezarmat și predat portului Nikolaev. A fost casat 11 noiembrie 1889.” (”Черноморский флот информационный ресурс”). Informația este confirmata de lucrarea ”The Ottoman Steam Navy 1828-1923”- Ahmet Güleryüz, Bernd Langensiepen , James Cooper, Ed. Conway, 1995, pag.5.
Două imagini din ziarul rusesc "Cronica de război ilustrată" ("Иллюстрированная хроника войны"):
Soarta celorlalte trei canoniere din clasa ”Feth-ül İslâm” este următoarea: ”Feth-ül İslâm” , ”Semendire” (din 1879 redenumit ”Memduhiye”) și ”Böğürtlen” au supraviețuit războiului sub pavilion otoman fiind casate în perioada 1880- 1908 (”The Ottoman Steam Navy 1828-1923”) . În lista de pierderi a marinei otomane în razboiul din 1877- 1878 nu figurează nicio nava militară scufundată în zona Vidin în noiembrie 1877.
Canoniera otomană "Feth-ül İslâm” la Bosfor după război:
Cu toate acestea, sunt căteva elemente care indică prezența unei nave de război otomane în zonă:
canonierele erau pe Dunăre de mult timp, deci erau cunoscute marinarilor români; cu greu puteau fi confundate
la Nedeia a fost instalat un baraj mine care ar fi fost inutil in absența unei nave de luptă inamice.
daca ar fi fost cazul unor vapoare necuirasate, ar fi putut fi folosite tunuri, nu mortiere.
"S-a ales locul pentru instalarea bateriei (...) la spatele unei ridicături de pământ, care forma un parapet natural, adapostit de altfel şi de o perdea de sălcii. (...) Marinarii adânciră terenul la 2,7 m, sub direcția locotenentului Perticari, pentru aşezarea platformei mortierelor."( ”Marina Romana in sec. XIX”- C-amiral Nicolae Negrescu). Imagine din satelit a zonei respective, se pot observa particularitați ale terenului care nu par a fi naturale; coordonate: 43 52'32.50'' N 22 50'53.74''E
Locul în care a fost amplasată Bateria Perseverența? până la apariția unor documente noi din arhivele românesti sau turcești rămâne o ipoteză plauzibilă:
Amplasare ipotetică a dispozitivului de la 9 noiembrie 1877, cu respectarea distanței de 1850 metri de la Bateria Perseverența la obiectiv: 1- amplasarea bateriei de acoperire (locul monumentului dedicat victoriei); 2- observatorul de pe Insula Canapa (astazi Острови Близнаците- Ostroavele Gemene); 3- Bateria Perseverența; 4- poziția vapoarelor otomane.
Pe parcursul a 150 de ani, aluviunile purtate de fluviu au alterat anumite particularitați ale reliefului, dar reperele principale rămân recognoscibile. Bulgarii au schimbat vechile denumiri geografice, facând lucrurile mai dificile.
.JPG)
.JPG)
Fotografie de la poziția nr.1. Aici lățimea canalului este de aproximativ 30 metri (foto aprilie 2022):
Pentru a ajunge la Ostrovul Chiftelele este necesară ieșirea din orașul Vidin pe direcția Sofia, apoi urmat drumul spre Dimovo. Șoseaua este îngustă, o singură bandă pe sens, destul de circulată, inclusiv de camioane grele; sunt amenajate parcări în dreptul ostrovului, localnicii obișnuiesc să pescuiască în zonă. Este recomandată achiziționarea vignetei de la una din benzinăriile din Vidin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu